Monografia comunei - Comuna Albești

SUMAR

Albești

13^°C

ploaie moderată

Răsărit: 06:18

Apus: 19:57

Sâmbătă

13/7^°C

Duminică

16/6^°C

Luni

19/8^°C

I. Situația economică, socială și administrativă

Localitatea Albeşti este comună componentă a judeţului Vaslui, situată la 25 km faţă de reşedinţa de judeţ Vaslui. Suprafața teritoriului administrativ a comunei este de 5.910 ha, însemnând 59,10 km2, ceea ce reprezintă aproximativ 1,11 % din suprafaţa totală a judeţului Vaslui (5.318 km2).

Satele aparținătoare comunei sunt:

Satul Albești – reședință de comună;
Satul Corni-Albești – sat aparținător;
Satul Crasna – sat aparținător;
Satul Gura Albești – sat aparținător.

Comuna Albeşti din punct de vedere geografic este situată în zona centrală a judeţului Vaslui şi se învecinează:

la Nord cu comuna Olteneşti;
la Est cu comunele Hoceni şi Vutcani;
la Sud cu comuna Roşieşti;
la V est cu comuna Costeşti;
la Nord – Vest cu comunele Munteni de Jos şi Deleni.

Conform recensământului efectuat în 2011, populaţia comunei Albeşti se ridică la 2. 893 de locuitori, în scădere faţă de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 3.295 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (96, 13%). Pentru 3,8% din populaţie, apartenenţa etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocşi (88,87%), dar există şi minorităţi de creştini după evanghelie (5,05%) şi adventişti de ziua a şaptea (1,76%). Pentru 3,8% din populaţie, nu este cunoscută apartenenţa confesională.

Din suprafaţă totală a comunei, terenurile agricole reprezintă 4. 572 ha, iar terenurile având altă categorie de folosinţă (neagricole) reprezintă 1.263 ha.

O pondere importantă a economiei o reprezintă agricultura, o mare parte a forţei de muncă fiind angrenată în acest domeniu. Ca şi culturi pe lângă cele cerialiere, fiind o zonă de deal este propice cultura pomilor fructiferi şi a viţei de vie. Creşterea animalelor ocupa un loc important in domeniul agriculturii, prioritate fiind creşterea ovinelor, caprinelor si porcinelor.

Pe raza comunei se află câteva unităţi economice cu profil de activitate diversificat ceea ce denotă preocuparea cetăţenilor pentru creşterea permanentă a veniturilor, respectiv îmbunătăţirea condiţiilor de trai. Gama activităţilor este variată, de la activităţi comerciale la prestări servicii, alimentaţie publică.

Comuna dispune de asemenea de alimentare cu energie electrică, serviciu de salubritate, telefonie fixă şi cablu Tv.

Ca instituții publice, pe raza comunei Albești, putem aminti:

Primăria Albeşti;
Poliţie, Poştă;
Trei grădiniţe;
Două şcoli gimnaziale;
O şcoală primară;
Două cămine culturale;
Bibliotecă comunală;
Şapte biserici.

II. Istoria stelor comunei

Sursa: Cartea COMUNA ALBESTI Istorie, Cultura și Oameni de Alexandru Profiri

Albești

Cele două sate principale, pentru comuna Albești de astăzi, au fost, pentru o perioadă lungă de timp, privite ca un întreg, denumit „Cornii-Albeșci”, după gramatica veche. Însă, vom analiza istoria celor două sate ca fiind de sine stătătoare.

Aminteam în capitolul despre siturile arheologice, despre primele așezări omenești de pe teritoriul comunei, despre vechimea istoriei noastre. Un lucru este cert, locuiri mult mai vechi decât ceea ce ne prezintă documentele, au fost cu mult anterioare actualului sat Albești. Valea pârâului Strașnic este locuită de peste două milenii, viața s-a desfășurat în faze distincte și forme diferite, sub aspecte necunoscute istoriografiei actuale, cu posibile perioade de nelocuire.

Locuitorii din vechime trăiau în păduri seculare fără margini, așezați cât mai aproape de o sursă cu apă, pârâul Strașnic: „Satele, când s-au format, au căutat apa mai întâiu, între alte condițiuni de viață; pentru aceasta, cele mai multe din satele României sunt așezate pe malurile sau în valea râurilor și râulețelor… au ales așezarea lângă văi ce au apă din isvore sau în malurile cărora le-a fost cu putință ca să facă fântâni”.[1] Viața primilor locuitori era diferită față de ceea ce au cunoscut strămoșii noștri mai apropiați; de fapt, nu cunoaștem foarte multe despre stilul de viață al locuitorilor străvechi din Podișul Central Moldovenesc. Știm că se ocupau cu agricultura și vânătoarea, însă viața lor era cu siguranță extrem de dificilă, supuși uneori invaziilor populațiilor migratoare, așezările din adâncurile pădurilor fiind modul natural de apărare.

Prima menționare documentară a satului Albești este din 6 martie 1493, atunci când Ștefan cel Mare întărește lui Ioan Albul jumătate din satul Rădiești / Răduești pe Strașnic.[2] În precedenta lucrare istorică despre comuna Albești, din 2012, se fac anumite confuzii în legătură cu documentele vechi ale satului. Se stabilea că prima atestare este din 6 martie 1463, fiind vorba însă despre alt sat Albești, de pe valea Stemnicului. Informațiile culese din documente fac referire la satul Albești din comuna Delești, vechiul ținut Vaslui, și nu la Albeștii din ținutul Fălciu. Așadar, prima atestare documentară a satului este din 6 martie 1493, potrivit documentului amintit mai sus, fapt reconfirmat într-un document ulterior, din 1802.

Numele satului Albești provine de la primul proprietar cunoscut, Ioan Albul, din numele căruia derivă Albeștii. În arhivele Episcopiei Hușilor am descoperit un document lămuritor: „După datele pe care le avem de la bătrânii satului, această așezare ar data de pe timpul lui Ștefan cel Mare sau chiar mai veche, de pe timpul lui Alexandru cel Bun. În acele timpuri, satul ar fi fost așezat pe valea râpii Crăciuneștilor, lângă actualul sat Crasna, dar din cauza prădăciunilor turcești și tătărești, satul s-a mutat în codru pe valea Chirtoacă, dându-i-se numele de Albești de la numele unui copil din familia boierească Albu”.[3] În comuna Delești, județul Vaslui mai există un caz identic, unde avem satul Albești ce făcea parte din ținutul Vasluiului. Despre numele acestuia se spune: „Satul își are numele de la un străvechiu Albu”,[4] este vorba despre Dragoș Albescul, care apare într-un document din anul 1451.[5] Astfel de cazuri se regăsesc și în județele Botoșani, Iași, Prahova, Constanța, Sibiu, Alba etc.

Un document din anul 1819, întocmit cu ocazia cercetării actelor răzeșilor din Hăceni și Albești, arată faptul că satul Albești s-a numit din „vechiu” Răduești, partea de sus și partea de jos. Documentul arată că jumătatea din sus este numită Cornii, iar jumătatea din jos se numește Albeștii. Vornicul Toader Vârgolici scria la 18 octombrie 1809, că moșia Albeștii s-a numit Răduești.[6]

Pentru satul Albești nu avem foarte multe documente, precum în cazul Docolinei. Din această cauză, nu putem urmări îndeaproape parcursul satului de-a lungul timpului, abia din secolele XVIII-XIX încep sa apară mai multe menționări.

Dintr-un document de la 25 aprilie 1662, aflăm că Avrămia, fata lui Dumitru din Roșiești vinde lui Cruceanu Bombar și femeii sale, Urâta, părțile ei din Albești și Hăceni pe apa Strajnicei, pentru o vacă cu vițel, 3 galbeni și o cergă (un galben).[7] Mai devreme, la 24 august 1660, Ștefăniță Lupu, voievodul Moldovei, poruncește slugii sale Simion să cerceteze pricina dintre Cruceanu din Văleni și feciorii lui Popotea pentru părțile din Albești și Hăceani.[8] Cruceanu cumpărase de la fiii lui Popotea părți din cele două sate menționate, dar acești feciori nu respectau vânzarea făcută, prin subminarea proprietarului de drept.

Sandul Tamvoia din Roșiești vinde partea lui din Albești către Ion Postolachi la 17 martie 1742. Tamvoia avea această moșie din bătrânul Corozăl.

Mai târziu, la 30 iunie 1757, se face hotărnicia satelor Băbiceni și Ghidișești care au fost pe întinsul comunei noastre. Din acest document aflăm că Albeștenii arată un uric vechi de la Vasile vodă Lupu, unde se arată hotarele satului Albești. Totuși, nu acesta este detaliul important, din document aflăm că la stabilirea hotarelor iau parte și răzeșii din Moșeni, numit și Albeștii de Jos. La jumătatea anilor 1700 avem un sat Albești format din Moșeni sau Albești de Jos și Albești. Cunoaștem faptul că vatra veche a satului se întindea mult spre pădurea Stelei, acolo fiind construită și Biserica Sf. Nicolae în anul 1830 (aceasta este singura menționare găsită, însă biserica se poate să fie mult mai veche), astăzi aflată în stare avansată de degradare.

Logofătul C. Greceanu cumpără moșia Hăcenii din gura văii Strașnicului, dar neînțelegându-se cu Arsene Uleul și ai săi din Albești, se obligă să se prezinte la vodă, la Iași, pe 20 mai 1799. Logofătul a mai avut și alte conflicte anterioare cu sătenii din Albești, la 10 iulie 1785 capătă carte domnească de la Isprăvnicia Fălciu prin care să oprească pe sătenii din Albești din a-i mai călca cu vitele lor imașul de pe moșia sa Băghicenii pe apa Bârladului.[9]

În partea de sud a satului Albești, pe valea pârâului Strașnic, se află zona denumită Moșeni. Zona amintită era, la jumătatea secolului al XVIII-lea, în stăpânirea egumenului Ghedeon al Mănăstirii Cetățuia. La 2 mai 1765, răzeșii din Albești se plâng domniei asupra unei gropi aflate pe moșia Moșeni, în care a căzut o iapă a lui Cotlucai Mârza și pe care au fost obligați să o plătească. Egumenul Ghedeon a negat că ar deține moșia, iar răzeșii s-au văzut nevoiți să se adreseze domniei, care la 4 mai cheamă părțile în fața divanului pentru cercetarea pricinii.[10]

Viața sătenilor din Albești și Corni nu era deloc ușoară, cel puțin asta ne arată un document din 1828, ante 10 martie. Locuitorii celor două sate trimit o jalbă prin care se plâng marelui visternic de beilicurile[11] la care sunt supuși și cer statutul de scutelnici,[12] adică să fie scutiți. Locuitorii se plâng de faptul că muncesc prea mult pentru orice beilic care vine la ei, și toți veneau, fiindcă restul satelor erau scutite de acest lucru. Sătenii se plâng că au cărat trei rânduri de fân la Iași, Huși și unui crâșmar din Cordeni, după care duc câte 30-40 care cu lemne săptămânal la Huși. Din cauza serviciilor prea multe pe care trebuiau să le împlinească, nu mai puteau să se îngrijească de viața lor, precum declară: „numai avem cu ci să ni hrănim, că noi n-am putut ara, nici o brazdă di toamnă și nici în iastă primăvară n-avem cu ci ara, că ni-au chicat boii di tot… numai putem dovidi că au fost oști rusești și turcești, și încă tot ca acum n-am pățit ci pățim acum”. Cât de mare era suferința lor? Aflăm spre sfârșitul jalbei: „cădem la mila bunătății dumitale să fim și noi slobozi di a ni supuni scutelnicii că numai putem ține atâtea greutăți ci avem, că au rămas să ni luăm copiii în spati și să ni ducim încotro ni-ar duci ochii”.[13]

Despre viața sătenilor din secolul al XIX-lea cunoaștem anumite informații exacte, datorită lucrărilor de istorie care au cuprins și regiunea comunei noastre. Cum arăta satul Albești în primele decenii ale anilor 1800? Cum arăta o casă, cine locuia aici, cu se ocupau? Aceste detalii ne sunt prezentate de istoricul Gheorghe Ghibănescu într-o povestire din anul 1834:

„Călătorul, care mergea de la Bârlad spre Vaslui, de cum a ajuns la Podul Doamnei, zărește pe podișul, ce domină Docolina, turnurile albe ale unei biserici, ce ne spune că acolo în văgăunile acelea e un sat. Niște copaci stufoși ascund privirea călătorului acoperemântul câtorva case stuhuite, care, îndată ce te sui pe cărărușa, ce pleacă de la hanul Docolinei la deal, îți apar în toată întregimea lor. E satul Cornii-Albești, numit astfel pentru că-i alcătuit din Cornii, ce-s în deal și Albești, ceva mai la vale. Nu departe în jos aproape de șoseaua Vaslui-Bârlad, e sătuleanul Rădiu, 2 kilometri distanță de la Docolina. Suit pe podișul Corni-Albeștilor privirea, ce ți se desfășoară e încântătoare. Ți se arată în toată lungimea ei frumoasa vale a Bârladului. Vezi în sus târgul Vaslui ca în strachină, și ajutat de o bună ocheană poți distinge foarte bine casele, străzile, deși depărtarea e de 16 kilometri: satul Kițoc, fabrica de la Munteni, ți să arată ca mici puncte albe presărate pe întinsul covor verde al șesului.

Ici se vede o dungă lungăreață, neregulată și alburie, este apa Bârladului, ce șerpuiește de-a lungul văii; ici o înfloritură verde închisă, e pădurea ce acoperă amândouă malurile Bârladului, între Crasna și Munteni. Mai încolo lungi și întretăiate dungi de culori deosebite, verde deschis, galben și negru: sunt fâșiile de pământ arat, semănat și plin de verdeață. Marginile covorului se pierd în azurul depărtat, care unește cerul cu pământul. În jos priveliștea e și mai întinsă. Satele stau ascunse în dosul dealurilor, mici pături de fum arată că acolo în vale e un sat. Șesul lung și îngust se desfășoară pe o întindere de peste 30 kilometri, la capătul căruia zărești în umbră marginile târgului Bârlad. Pe tot lungul șesului trenul brăzdează azi valea ducând cu el belșugul, lumina și cultura. La spate e un deal ce domină tot satul și pe care sunt sădite vii și livezi, iar în vârf codri seculari îi acoperă creasta. Acolo, în satul din vale, în Albești, trăia pe la 1834 Gligore Zvoreanu, om pământean, cinstit și de bun neam și unul din cei mai cuprinși locuitori din sat. El era și pașnicul satului, adică cel însărcinat a strânge banii birului și a-i vărsa la Isprăvnicia din Huși.

Casa lui Zvoreanu era simplă și modestă, ca privire, acoperită cu stuf, îngrădită cu gard de nuele și înstreșinat cu spini. În coasta casei un ocol pentru vite dădea un aer de belșug întregei locuințe. De jur împrejurul casei era durată o prispă înaltă de un metru, casa cătând la vale spre șesul Bârladului. Intrarea era la marginea din sus a prispei unde un bolovan de piatră servea drept scară, iar ușa de lemn boită cu lutișor roș, dădea în tindă, în fundul tinzii o mulțime de huciubee (unealtă de scărmănat lâna), de care-i trebuiesc omului la gospodărie. La dreapta o vatră mare cu cuptor și cu ursoaică în pod, vatra era arsă și pârlită de foc, la căldura căruia se durau cele mămăligi pentru gurile din casă, femeia și 2 fete cam stătuțele cu vârsta, căci Ioana cea mai mică numără peste 22 ani.

La dreapta ceva mai încoace de vatră, altă ușă ce dădea în odaia cea mare, lipită pe jos cu lut, cu păreții albi și văruiți. În fundul odăii o laviță cam lătuță, pe care erau așternute în teanc, pale peste pale fel de fel de lăvicere, zestrea fetelor, apoi perne de feluri mărimi. La dreapta câteva scaune și o măsuță între cele două ferești, ce dădeau în ogradă. La stânga un pat cu țăruși bătuți în pământ cu câteva țolice pe dânsul, iar deasupra lui o culme, pe care stăteau atârnate fel de fel de țesături și alesuri. O ușă mică dădea într-un clucel (hol), de unde de pe fereastră vedeai la vale la Podul Doamnei. Gligore Zvoreanu era răzeș, din neam în neam în satul Albești, și avea acum ca rude și cumătrii mai jumate de sat”.[14]

Continuarea poveștii se află la capitolul Baba Vodoaia și nunta din 1834.

De la jumătatea secolului al XIX-lea, satul Albești se dezvoltă și își mărește importanța în zonă, la sfârșitul secolului va îngloba târgușorul Docolinei, iar deschiderea gării Crasna va fi momentul oportun pentru dezvoltare. De-a lungul timpului va fi atât reședință de comună, cât și sat component al altei comune. Satele Rediu, Idrici, Târzii și Codreni (Tâlhărești) au făcut parte din comuna Albești pentru mult timp, în perioade diferite.

În anul 1840, satul Albești avea o populație de 184 de locuitori. În anul 1858 apar 248 de familii în cadrul bisericii Sf. Neculai. În anul 1864 numărul familiilor crește la 328.[15]

Iată cum este descris satul Albești la sfârșit de secol XIX, în dicționarul geografic al județului Fălciu: „Comună rurală formată din satele: Albeșci, Gura-Albeșci și târgușorul Docolina, cu o populație de 433 familii sau 1906 suflete din care 422 contribuabili. Între locuitorii români sunt vreo 20 familii de evrei stabiliți în Docolina. Are 1 școală și 2 biserici și 2 preoți și 2 cântăreți. Numărul vitelor este de 1247 vite cornute, 168 cai, 458 oi și 566 porci”.[16]

Corni-Albești

Corni-Albești este cel mai mare sat al comunei Albești, iar de-a lungul timpului a fost atât comună de sine stătătoare, cât și sat component al comunei Oltenești. Istoria satul Corni este strâns legată de cea a satului Albești, fiind prezente și vecine de secole întregi. Însă satul Corni se bucură de o vechime mult mai mare și totodată se bucură de prezența unor vestigii arheologice valoroase pentru Moldova.

Cunoaștem faptul că dealurile satului sunt locuite de peste două milenii, în zona Vladnic fiind prezentă Cetățuia-Vladnic, o fortificație din pământ construită în secolul V î.Hr. Arheologii și cercetătorii au stabilit că cetatea a fost locuită între secolele V-III î.Hr., dar s-au descoperit și urme ale unei locuiri mai târzii, în primele secole d.Hr. Ce scop a avut această cetate: „În cadrul măsurilor de apărare luate de populația traco-getică de pe teritoriul Moldovei, atât împotriva raidurilor scitice din sec. IV î.Hr. cât și eventual cu scopul prevenirii pericolului bastarnic din sec. III î.Hr.”.[17] Profesorul Ion Diaconu aduce în discuție câteva documente care atestă locuirea cetății și mai târziu, în secolele V-VI. Cu siguranță, putem spune că zona Vladnic a fost locuită din cele mai vechi timpuri, dar și alte zone de pe întinsul satului, despre vestigiile arheologice am vorbit mai multe în capitolul dedicat acestui subiect.

Cel mai vechi document care atestă existența satului Corni este din 7 decembrie 1436, unde este numit „Conovițe, la obârșia Strajnicului”,[18] proprietar fiind Mihail Colici. Totuși, proprietarul este prezent într-un alt document din 24 aprilie 1434, unde se menționează: „la obârșia Strajnicului, unde este jude Mihaiu”.[19] Prin urmare, Mihail Colici era stăpân mai vechi al locului. Satul apare cu același nume într-un alt document din 17 august 1579: „o seliște la Conovițe, pe gârla unde sunt Spinii Lupoaiei”.[20]

Numele satului Corni este considerat a fi un antroponim care s-a format de la numele unui proprietar Corneanu, fiind însă o teorie nesusținută de documente. Există o a doua variantă, prezența unei păduri de corn ce se regăsește și astăzi în zona denumită „Râpile Velniței”, iar numele satului ar fi provenit de la această pădure. Însemnările personale ale lui Andrei Lupu, locuitor al satului Corni și născut în zbuciumatul an 1907, susțin teoria conform căreia numele satului vine de la pădurile de corn, după cum urmează: „În ce privește întemeierea lui nu se știe mai nimic, aceasta pierzându-se în negura trecutului îndepărtat. Tatăl meu născut în anul 1869 nu știa nici el despre vechimea acestui sat. Zicea că i-au spus bunicii lui (născuți în jurul anului 1800), că primii veniți pe aceste meleaguri, unde erau păduri nesfârșite, au defrișat un teren în tufișurile de corni (copaci). Între copacii seculari de grosimea a patru oameni cu brațele întinse. Și deoarece se crede că i-au dat numele de Corni, și se crede că-i mai vechi decât Albeștii. Ei s-au aciuat pe aici de frica năvălitorilor mongoli, care veneau de peste Prut, pe la Huși, pe valea Lohanului până la Crasna, unde era și Docolina și apoi mergeau pe valea Bârladului și se interesau încotro este Roma. Căci acolo le era direcția, și unul dintre șefii lor a zis călăuzei: «Du-mă la poporul peste care a venit mânia lui Dumnezeu», întrucât el era executorul acestei mânii. De frica lor se ascundeau prin păduri bieții oameni de atunci”.[21] Legenda prezentată, care a fost transmisă din generații în generații, are urme de adevăr verificabile, precum informația conform căreia satul Corni este mai vechi decât Albești, o informație adevărată și susținută de documentele prezentate mai sus. Așadar, deși o legendă, povestea poate avea un sâmbure de adevăr.

Un document din 12 octombrie 1809 ne dezvăluie un amănunt important; acesta consemnează: „moșia Corni, care s-a numit din vechi Crăciunești”.[22] Însă numele Crăciunești nu apare în alte documente vechi, ci satul Corni apare sub denumirea de Conovițe, iar din secolele XVIII-XIX apare sub numele ce-l posedă și astăzi. La est de satul Crasna, pe drumul ce leagă Corni de gara Crasna, s-a păstrat o movilă și un toponim sub numele de Crăciunești. Din cercetările făcute am descoperit mai multe menționări a unui sat vechi care s-a transformat în Cornii de astăzi: „Vatra satului a fost spre Crasna la 3 km și sătenii au fugit din calea turcilor care veneau pe șesul Crasnei și ascunzându-se între copacii de corni, au format satul de azi, care are peste 300 de ani vechime”.[23] Această informație este relatată de către învățătorul Vasile Bostan în monografia Căminului Cultural Corni din 1939, dosar aflat la Arhivele Naționale Istorice Centrale.

Învățătorul Gheorghe Popescu răspunde în anul 1871 chestionarului Odobescu; una dintre întrebări era: „se va arăta cu deamăruntul ori ce fel de spuse bătrânești și povești care s-au păstrat din vechime despre acele locuri însemnate de ori ce soiu vor fi, adunând acele spuse bătrânești de pe la bătrânii de prin sate, de la preoți, de pre la învățători, de pre la paznici de hotare… cari le-au audit de la părinții lor ca niște povești strămoșești, atingătoare de vechile aședeminte ce se află în coprinsul comunei sau în vecinătate”.[24] Iată cum răspunde învățătorul din Albești la această întrebare: „Movila Crăciuneștii. S-au numit astfeliu de la satul ce se zice că a fost pe acel loc în vechime; se zice că este făcută de Ștefan cel Mare și servește de strajă veche… pe ea și împrejurul ei se găsesc hârburi de olării, cărămizi, pietre, etc”.[25]

Din istoricul bisericilor din satul Albești, scris de către preotul Sava Rotaru în anii 1950, aflăm aceleași date pe care le-am expus mai sus: „După datele pe care le avem de la bătrânii satului, această așezare ar data de pe timpul lui Ștefan cel Mare sau chiar mai veche, de pe timpul lui Alexandru cel Bun. În acele timpuri, satul ar fi fost așezat pe valea râpii Crăciuneștilor, lângă actualul sat Crasna dar din cauza prădăciunilor turcești și tătărești, satul s-a mutat în codru pe valea Chirtoacă, dându-i-se numele de Albești de la numele unui copil din familia boierească Albu”.[26]

A fost satul Corni format din două sate distincte, precum avem cazul satului vecin, unde era Albești și Albești de Jos (Moșeni)? S-a mutat vatra satului spre dealurile Vladnicului din cauza cotropitorilor? Consider că ambele variante au contribuit la formarea actualului sat. Există posibilitatea ca vechiul sat Crăciunești să se fi mutat spre est, astfel că satul Corni s-a format atât din vechiul Crăciunești, cât și din Conovițe al judelui Mihaiu.

Într-o serie de documente prin care se fac vânzări ale unor părți din moșia Corni, regăsim anumite persoane curgătoare din bătrânul Crăciun.[27] Bătrânii erau urmașii celui care a bătut primul parul pe locul satului, iar termenul este folosit în sens juridic. Astfel, neamul curgător din bătrânul Crăciun întărește argumentul de mai sus și faptul că satul Corni s-a format din vechiul sat Crăciunești. Numele satului putea proveni de la bătrânul Crăciun. Dintr-un document din 3 septembrie 1830, aflăm că s-au ales părțile din moșia Corni stăpânite de curgătorii din Grigori, feciorul lui Vasile, nepotul Tudorei și strănepoții lui Samson care este feciorul lui Crăciun bătrânul.[28] După un mic calcul, am ajuns la concluzia că acești curgători din bătrânul Crăciun se aflau la a 11-a generație, iar acest Crăciun a trăit în jurul anilor 1470, perioada în care s-a dat și bătălia de la Podul Înalt. Se regăsesc mai multe documente de vânzare a moșiilor deținute de alți curgători din bătrânul Crăciun, semn că neamul lui s-a înrădăcinat adânc în satul Corni. Pe o moșie nu era un singur bătrân, ci toți urmașii direcți ai celor care au bătut parul sunt numiți bătrâni; astfel, în vechile documente am descoperit bătrânii: Crăciun, Musteață și Ciobora (sau Cabara). Pentru satul Albești avem pe bătrânul Corozăl, despre care se vorbește într-un act din anul 1742.

Învățătorul Gheorghe Popescu din Albești scria în anul 1871: „Movila de pe şesul Bârladului; Această movilă cade pe Târzii, se zice a fi făcută de Ștefan cel Mare, când vine cu oastea sa învingătoriu de la Dunăre şi acolo a aşezat tabăra sa, şi atunci domnul Ștefan a dat moșia sa la 3 ostași numiți Crăciun, Cabara și Musteață”.[29]

Harta moșiilor Corni, Albești și Moșeni din 18 octombrie 1809.

Preluată din Costin Clit, Considerații la istoria comunei Albești

din județul Vaslui – Documente (1757-1870)

În prima parte a secolului al XIX-lea, răzeșii din Corni se ocupau cu agricultura și cu cărăușia, fapt ce reiese dintr-un document din 20 august 1850, prin care anumiți locuitori ai satului s-au angajat la proprietarul moșiei Zgura să ducă 22 stânjeni de lemn provenit din pădurile moșiei la Huși.[30]

În dicționarul geografic al județului Fălciu din anul 1893, se menționează că satul Corni este format din moșneni și răzeși, care erau posesori în devălmășie ai unei proprietăți moștenite de la un străbun comun. Din nou, importanța bătrânilor se observa chiar și cu sute de ani după moartea acestora.

Din același dicționar, primim următoarea descriere a satului din secolul al XIX-lea: „Satul Corni este pe pârâul Mireu (pârâul Strașnic s-a numit și Mireu, partea care curgea prin satul Corni, iar din Albești câștiga denumirea de Strașnic), se află pe o mică vale ce se deschide numai cătră sud. Iar din trei părți locul e ridicat, având multe râpi adânci din cauza scursurilor de ape formate din ploi. Suprafața teritoriului ocupat numai de sat este de 145 hectare, iar moșia întreagă este de 1319 hectare cu 320 familii, 1234 suflete și 260 de contribuabili. Locuitorii sunt moșneni sau răzeși, cu bună poziție materială, având pământ mult. Ei se ocupă cu agricultura și creșterea vitelor, cu cultura viilor și a livezilor, unii cu industria agricolă a lucrurilor de primă necesitate: roterie și lemnărie. Femeile se ocupă cu cultura gândacilor de mătasă și felurite țeseturi de: in, cânepă, bumbac și lână. Are școală frecventată de 30 elevi, 2 biserici cu 2 preoți și 3 cântăreți, una construită în anul 1770 și alta în 1884 încă neterminată. În partea de sud a satului se află viile și livezile locuitorilor pe coasta dealului Gorgoloei”.[31]

Din catagrafia fiscală a Moldovei din anul 1820, aflăm câteva date importante despre structura populației și structura socială a comunei, care la acea vreme era satul „Cornii-Albeșci”. Satul era moșie răzășească,[32] cu pădure, oamenii se hrăneau cu viile și livezile pe care le dețineau, își câștigau hrana prin munci agricole pe alte moșii și prin cărăușie. Cornii-Albești era clasat la starea a 2-a și era format din:

101 birnici:[33] 20 fruntași, 25 mijlocași, 56 codași.

3 fii de mazili[34] cu bir în tablă din anul 1816.

2 fii de mazili fără dajdie.[35]

3 slugi vechi: 1 a spătarului Ioan Costachi, 1 a logofătului Lupu Balș și 1 a paharnicului Grigori Duca.

1 copil de casă.

1 siiman.

1 călăraș.

17 mazili, ruptași și rupte.

15 slujitori bisericești (6 preoți, 9 diaconi).

Total: 144.[36]

În satele Corni și Albești sunt înregistrate două biserici la 25 martie 1836 și 260 de locuitori cu 7 preoți și un diacon. La 12 martie 1854, într-un raport trimis Episcopiei, populația satelor Albești și Corni era estimată la 400 de locuitori.[37]

Gura Albești

Satul Gura Albești se înființează în jurul anilor 1823, după cum este menționat într-o sumară monografie concepută în anii ’70, compusă doar din date cronologice.[38] Pe locul satului s-a situat o moșie veche care a fost deținută de mai multe familii boierești, însă familia Beldiman a fost ultimul proprietar al viitorului sat. Astfel, micul sătuc s-a format în jurul moșiei boierești și a crescut treptat în numărul locuitorilor. Numele provine de la valea pârâului Strașnic care se numea Valea Albeștilor, fiind poziționat la gura pârâului ce izvorăște din Corni, s-a ales numele de Gura Albești.

Curentul electric ajunge în sat abia după anul 1971, în urma multor rugăminți și plângeri ale sătenilor. Dintr-un articol de ziar din anul 1973, aflăm că satul se lăuda cu oamenii săi, așadar ni se spune că: Gura Albești numără, astăzi, printre fii săi, nu numai țărani cooperatori, ci și 73 de muncitori calificați în diferite meserii, răspândiți în Bârlad, Galați, Iași, Vaslui, 5 maiștri, 5 profesori, 15 absolvenți ai diferitelor licee, 2 ofițeri superiori, 2 maiștri militari și 8 funcționari.

Deși un sat foarte mic și retras, a dat comunei Albești una dintre cele mai mari personalități cu care ne mândrim, poetul Ion Iancu Lefter despre care o să puteți citi mai multe la partea dedicată acestuia.

Crasna

Istoria satului Crasna este strâns legată de apariția nodului feroviar și al gării. În vechiul județ Vaslui a existat din anul 1772 până în anul 1904 Plasa Crasna ca structură administrativă. Numele provenea de la râul Crasna, fiindcă gara și satul aveau să apară mai târziu.

Gara Crasna se înființează în jurul anului 1886, atunci când se construiește linia ferată Bârlad-Vaslui. La 25 iulie 1888 se inaugurează o linie ferată între Crasna și Dobrina cu ecartament îngust, iar acest tren va fi cunoscut în toată țara. Noua linie ferată a fost proiectată de către celebrul inginer Anghel Saligny. Astfel, din anul 1888, gara Crasna devine nod feroviar important, iar nodul rutier existent deja a sporit și mai mult importanța localității. În stația Crasna, numită și Docolina, au fost construite ateliere și remiza pentru întreținerea și reparația materialului rulant.

Târgul Docolina era mutat din 1825 în zona unde pârâul Strașnic se varsă în Bârlad, iar deschiderea gării a oferit negustorilor oportunitatea perfectă pentru a se muta spre viitorul sat Crasna. În documentele din acea perioadă și în articolele de ziar, gara apare și sub numele de gara Docolina, nume provenit de la vechiul târg aflat pe drumul Crasna-Gura Albești.

La 15 octombrie 1890 se continuă calea ferată îngustă Crasna-Dobrina până la Huși.

Aniversarea a 80 de ani a liniei Crasna-Huși s-a făcut în 1968, după cum arăta o știre din ziarul „Vremea Nouă”: „După numai circa 20 de minute de mers cu trenul de la Vaslui spre Bârlad, călătorului îi apare în față clădirea gării Crasna sau „Docolina” (cum i se spunea Crasnei), poartă feroviară spre dealurile din renumita podgorie a Huşului, a fost dată în exploatare la 13 noiembrie 1886, ca stație pe linia Bârlad-Vaslui (Vasluiul fiind stație finală a drumului de fier ce avea să fie prelungit până la Iași mai târziu). Martoră a evoluției istorice a drumului feroviar, de la calea îngustă la cea normală de astăzi, de la o liliputană locomotivă cu aburi, la moderna locomotivă diesel, gara Crasna a cunoscut în vara anului 1888 entuziasmul unui modest grup de lucrători de la C.F.R., care au cinstit, precum e obiceiul la noi, inaugurarea liniei de cale ferată îngustă Crasna-Dobrina. Cei în vârstă își aduc aminte cu nostalgie de vremea când trenulețul cu câteva vagoane, o adevărată jucărie „gâfâia” din greu, urcând spre Dobrina. Aici, evenimentul de acum 80 de ani, a fost sărbătorit la sfârșitul celei de-a unsprezecea lună a acestui an, în prezenta unor reprezentanți ai organelor de partid şi de stat locale, ai Direcției Regionale C.F.R. Iaşi, ceferişti: impiegați de mișcare şi lăcătuși de revizie din gara Crasna, invitaţi, tovarăși de muncă de la secția de cale ferată Crasna-Huşi. Am fost martorii festivității inedite, care se înscrie în fruntea șirului de manifestări ce le-au închinat ceferiștii centenarului Căilor Ferate Române, eveniment ce va fi sărbătorit în anul viitor. Laolaltă cu tinerii, veteranii pe umerii cărora apasă cei 70-80 de ani, ascultă şi privesc cu atenție la tot ceea ce se petrece în jurul lor. Poveștile, brodate cu întâmplări reale, ne-au îndemnat să prelungim taifasul cu Maria şi Gheorghe R. Ghiorghiu în vârstă de 72 şi, respectiv, 75 de ani. Amândoi ieșiți la pensie, după zeci de ani de lucru la C.F.R., au transmis pasiunea de a deveni ceferiști şi fiilor lor (cinci feciori şi o fiică). Alături de ei, septuagenarul Pavel Burghelea îşi reamintește şi povestește că: „prin 1927, linia era îngustă (de abia după zece ani se dă în exploatare linia normală), în toamnă opream trenul să mâncăm struguri din vii, iar iarna, pentru a încălzi vagoanele, alimentam din afară focul din sobe. E… dar astea-s amintiri”. Au fost premiați: Roşca, Paraschiva Pascal, Ion Găină, Gheorghe Martinaş, Mihai Alexandru, Gheorghe Ursan şi mulți alții. Festivitatea s-a încheiat cu un plăcut buchet de cântece şi jocuri din folclorul românesc, oferit de talentații artişti amatori care activează în formațiile Consiliului județean al sindicatelor, după care sărbătoriții, împreună cu familiile lor, invitații, au ciocnit un pahar cu vin în cinstea tuturor, precum e obiceiul la noi dintotdeauna”.

Gara Crasna a fost distrusă în două rânduri: într-un incendiu din anul 1924 și aruncată în aer de aviația sovietică în august 1944. După distrugerea din 1944 a fost reconstruită după un nou plan arhitectural, de dimensiuni mult mai mici.

Încă din anii 1930 se organizau bâlciuri în Crasna; dintr-un articol de ziar aflăm că bâlciul se organiza în zilele de 10-11 mai. Primăria Crasna a interzis ca vehiculele să mai fie parcate în mijlocul străzii din cauza aglomerației care se producea, fiindcă la aceste sărbători se adunau sute de persoane. Comercianții trebuiau să dețină o cărțulie de comerciant ambulant pentru a putea vinde marfă la acest bâlci. Aflăm că un anume Vasile A. Lupoaiei făcea comerț de păsări și ouă fără să dețină cărțulie de comerciant ambulant. Acesta a fost sancționat cu amendă în valoare de 500 lei, o sumă foarte mare pentru acei ani.[39]

Învățătoarea Eugenia Bostan din Corni-Albești nota în schițele monografice scrise în anul 1944: „Astăzi, în fiecare miercuri, Crasna este animată de mulțime de săteni, cari vin să-și desfacă produsele lor la târgul săptămânal de aici”.[40]

Toamna, în gara Crasna se instalau birourile unor mari comercianți de tutun care făceau în Crasna centru de colectare pentru întreg județul. În anul 1911 se cultivau 300 ha pe întreg județul Fălciu, iar tot tutunul era depozitat în magaziile gării fiind mai apoi transportate cu vagoane de marfă.

Inundațiile și strămutarea satului

Specialiștii în hidrotehnică au realizat mai multe foraje de mare adâncime în Crasna pe parcursul anilor 1960. Forajul din gara Crasna, a cărui adâncime depășea 100 m, a întâlnit ape care nu au putut fi folosite datorită mineralizației mari, durității de 85 grade, precum și gustului pronunțat sălciu. În urma acestor foraje s-a înființat fântâna publică din gară și cișmeaua din apropierea drumului european.

Satul și gara Crasna au fost supuse de-a lungul timpului la nenumărate inundații, în urma ploilor torențiale, râul Bârlad ieșea din matcă iar apa ajungea să inunde inclusiv gara, până în apropierea drumului european de astăzi. Inundațiile din anii ’20-’30 au provocat pagube serioase atât gării, cât și micului sat. Liniile ferate dintre Crasna-Roșiești și Crasna-Munteni au fost rupte în repetate rânduri, terasamentele au fost luate de viituri iar gara și casele inundate; o știre din 1933: „Stația Crasna complet inundată, apele au trecut peste linii și împiedică orice activitate. Mari porțiuni de terenuri spre Crasna și Iași sunt acoperite de apă”.[41] Inundațiile din anii ’50-’60, care au dărâmat zeci de case sunt ultimele, fiindcă se ia decizia de regularizare a râului Bârlad pentru evitarea catastrofelor. După inundațiile din anii ’60, satul Crasna este mutat pe dealul din spatele gării; înainte, satul era situat în jurul gării, pe șes. Linia ferată și circulația trenurilor nu era afectată doar de inundații, iarna era un alt impediment în calea bunei circulații a trenurilor. După 2-3 zile de ninsori necontenite, liniile Crasna-Huși, Crasna-Munteni și Crasna-Roșiești erau acoperite în nămeți de peste 1 metru. Oamenii din satele apropiate căii ferate erau cei care trebuiau să deszăpezească rutele feroviare și gările, inclusiv cei din Corni și Albești.

Inundațiile foarte frecvente din gara Crasna au devenit cunoscute la nivel național, astfel a devenit subiect de parodii. Poezie de Nicolae Turtureanu, intitulată: Pentru cine exist?

În seara asta voi privi-n cafea

Și voi vedea deodată cum apare

O tablă lirică de șah pe care

Voi ține tainic sfat cu barba mea.

Și îndelung uitându-mă la ea,

După adânci, profunde contemplații,

Îi voi șopti că-s iarăși inundații

În gara Crasna. Și va confirma.[42]

Știre din anul 1933, luna aprilie: „Stația Crasna e sub apă. S-a telegrafiat la Huși, cerându-se ajutoare. Linia ferată e întreruptă spre Crasna. În gară, apa a pătruns în stație. Pe distanța Munteni-Crasna s-au produs numeroase rupturi ale liniei, apele trecând cu 10 cm peste șine. Cea mai mare parte din satul Crasna e inundat. Locuitorii și-au părăsit casele, refugiindu-se pe câmp, trenurile nu circulă”.[43]

Foarte multe satire la adresa gării Crasna se făceau datorită liniei Crasna-Huși, pe care se circula cu o viteză foarte mică. Înainte de schimbarea liniei era cunoscut ca: tren de păpuși Crasna-Huși. O caricatură din anul 1933, însoțită de textul: „În gara Crasna: – Mai prind trenul de Huși?, răspuns – Depinde cât de repede puteți fugi. A plecat de cinci minute.”

Foarte cunoscută era poezia lui B. Nemțeanu:

O, trenișor de Crasna-Huși,

Locomotiva ta e-un samovar,

Iar tu, întreg pari un tramcar,

O jucărie de păpuși.

Când dai semnal că pleci, zâmbim cu toții!

Când intri-n gară, pufăind, zâmbim…

Ades mă mir cum nu te fură hoții,

Atât ești de infim!

Te poate măsura un om cu cotul!

Ba, mi se pare

Cât ești de tren, ai încăpea cu totul

Într-un vagon mai mare…

Sistematizarea satului Crasna

Oficiul tehnic al județului Fălciu propune la 7 decembrie 1943 sistematizarea mai multor comune, printre care și Crasna. Urmau să se paveze trotuarele cu plăci de beton pe drumurile principale, iar pentru înfăptuirea planului se înființează ateliere comunale pentru confecționarea plăcilor din beton. La 10 ianuarie 1944 Ministerul Afacerilor Interne stabilește ca 1 aprilie 1944 să fie data începerii lucrărilor, stația Crasna devine centru de descărcare a cimentului de care aveau să se folosească mai multe comune. S-au descărcat 62.500 kg ciment.[44]

Satul Crasna a fost un adevărat șantier în timpul construcției drumului Bârlad-Huși, așa cum este și astăzi, căci înainte mergea de la Gara Roșiești prin Gura Albești până la Crasna. La sfârșitul anului 1960 s-a construit un depozit de combustibil în Crasna care deservea toate utilajele, s-a amplasat și o stație de malaxare. În gară s-au construit magazii pentru depozitarea cimentului și silozuri pentru agregate. Muncitorii care au construit acest drum proveneau din toată Moldova. Timofte Gheorghe din satul Gura Albești, născut în anul 1937, a muncit la acest drum, fiind cazat de oamenii din sat, unde s-a căsătorit și a rămas, acesta fiind din alt județ.

Grădinile de la Crasna și Gura Albești

Încă din anii 1800, pe râul Bârlad erau amplasate mori iar pe maluri se întindeau adevărate grădinării. În satul Gura Albești avem prezente grădinile de legume începând cu anii 1880 și până după revoluție, de asemenea și în preajma satului Crasna. Grădinăritul era activitatea prestată de țăranii din cele două sate, prezența râului Bârlad în apropiere fiind crucială. Pe stânga șoselei Crasna – Gura Albești au rămas urmele vechilor iazuri, care aveau ca scop alimentarea grădinilor. Dintr-un articol din anii 1939, aflăm faptul că în Huși exista o comunitate de bulgari grădinari care migrau în primăvară spre locurile unde grădinăritul era propice. La începutul lunii martie, din orașul Huși plecau zeci de căruțe trase de câte 2-3 cai, fiind pline până deasupra cu semințe, alimente, nutreț, pluguri, așternuturi, cuști cu păsări și vaci legate din urmă. Își închideau gospodăriile până la sfârșitul toamnei, când aveau să se întoarcă, fiindcă doar iarna o petreceau acasă. O mare ramură din cei plecați (60-70%) mergeau pe valea Prutului, iar o altă ramură, ceva mai redusă ca număr (30-40%), mergeau spre valea Lohanului, Crasnei și a Bârladului. O parte dintre ei rămâneau în Gura Crasnei și se întindeau până la orașul Bârlad.[45] Grădinarii care alegeau să rămână în Crasna aveau de plătit arende foarte mari fiindcă aveau piață de desfacere foarte aproape, la târgul Crasna, chiar și grădinarii din lunca Prutului străbăteau dealurile pentru a-și vinde zarzavaturile în Crasna. Din păcate nu avem mai multe informații despre bulgarii grădinari, despre activitatea lor sau alte documente.
O parte din grădinile aflate în apropierea satului Gura Albești erau deținute de Beldiman V. Ioan, lt. colonel pensionar în anul 1942. A muncit pământul de pe moșiile Crasna-Roșiești cu prizonieri din lagărul Vaslui, între anii 1942-1944. Pe moșia denumită Beldiman, aflată lângă sat, avea 10 ha pădure: Uscații Scurți la răsărit de apa Bârladului, Moara lui Miron, Hătceni. Ștefan Gâza se ocupa cu moșiile lui Beldiman în anul 1940. Erau angajați soldați pentru munca câmpului, se cultiva sfeclă care mai apoi era vândută către fabrici de zahăr. Erau plătiți la zi, munca începea la 6:30, de la 12:00 la 1:30 pauză de masă, iar la 19:00 se termina ziua de muncă după care urma programul de voie.

Migrația grădinarilor bulgari în sezonul de vară

Pe teritoriul satului Crasna a existat un pod din fier, care asigura trecerea peste râul Crasna. Podul a fost construit de atelierul Dayde & Pille din Paris în anul 1896; se crede că ar fi fost fabricat în Belgia după care a fost transportat la Paris. Este foarte probabil ca acest pod să fi înlocuit un alt obiectiv similar, construit în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, pod despre care se spunea că făcea legătura între Basarabia și Moldova propriu-zisă. Pe acesta au trecut armatele române din Primul Război Mondial și numeroasele divizii germane aflate în zona Crasna în august 1944. Podul a fost demontat pe 20 mai 2020 și înlocuit cu un altul modern. Atelierul din Paris a cerut scheletul demontat pentru a fi expus în capitala franceză, însă cel mai probabil acesta va fi remontat în curtea Facultății de Construcții din Iași.

Podul peste râul Crasna în anul 1903

[1] N. Manolescu, Igiena țeranului. Locuința, iluminatul și încălditul ei. Îmbrăcămintea, încălțămintea. Alimentațiunea țeranului în deosebite epoce ale anului și în deosebitele regiuni ale țerei, Lito-Tipografia Carol Gobl, București, 1895, p. 9-10.

[2] DRH, vol. III, p. 30.

[3] Arhiva Episcopiei Huși, fond Parohia Albești I, dosar 3/1968, p. 1.

[4] Mihai Costăchescu, Documentele moldovenești înainte de Ștefan cel Mare, vol. I, Tipografia Viața Românească, Iași, 1931, p. 340.

[5] DRH, vol. II, întocmit de Leon Șimanschi, în colab. cu Georgeta Ignat și Dumitru Agache, București, 1976, p. 39.

[6] Costin Clit, Considerații la istoria comunei Albești din județul Vaslui – Documente (1757-1870), în „Buletin informativ al Simpozionului Național. Rolul Mănăstirii Secu în viața religioasă a Țării Moldovei”, X, Editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamț, 2024, p. 254.

[7] Gheorghe Ghibănescu, Surete și izvoade, vol. III, Tipografia „Dacia”, Iași, 1907, p. 171-172.

[8] Costin Clit, Documente hușene, vol. III (1595-1884), Editura PIM, Iași, 2014, p. 50.

[9] „Ioan Neculce”, IX, 1931, p. 202.

[10] Costin Clit, Considerații la istoria comunei Albești din județul Vaslui, p. 254.

[11] Beilic = muncă efectuată gratuit.

[12] Costin Clit, Documente hușene, vol. V (1636-1829), Editura PIM, Iași 2024, p. 38.

[13] Ibidem, p. 650-651.

[14] Gheorghe Ghibănescu, Baba Vodoaia (Nunta din 1834) și Dascălul Dumitrachi, Editura Librăriei Frații Șaraga, Iași, 1895, p. 7-8.

[15] Costin Clit, Considerații la istoria comunei Albești din județul Vaslui, op. cit., p. 272.

[16] C. Chiriță, Dicționar geografic al județului Fălciu, p. 1.

[17] Adrian Florescu, Gh. Melinte, Cetăți Hallstattiene, recent descoperite în zona de nord-est a Moldovei centrale, în „Carpica”, IV, 1971, p. 129-130.

[18] DRH, vol. I, p. 503.

[19] Ibidem, p. 182.

[20] DRH, vol. VII, p. 328-329.

[21] Însemnări personale Andrei Lupu, scrise la începutul anilor 2000, la vârsta de 95 ani.

[22] Grigore Găneț, Costică-Ioan Gârneață, Din tezaurul arhivistic Vasluian. Catalog de documente 1399-1877, București, 1986, p. 119.

[23] Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Căminele Culturale, dosar 1535/1939, Căminul Cultural „Aristide Malache” Corni, fila 13.

[24] Costin Clit, Răspunsurile învățătorilor din județul Fălciu la chestionarul Odobescu din 1871 și 1873, în „Horeb”. Revista anuală de spiritualitate și actualitate, nr. 1, 2019, p. 126.

[25] Ibidem, p. 141.

[26] Arhiva Episcopiei Huși, fond Cancelarie, dosar 3/1968, fila 1.

[27] Grigore Găneț, Costică-Ioan Gârneață, op. cit., p. 174.

[28] Ibidem.

[29] Costin Clit, Răspunsurile învățătorilor din județul Fălciu la chestionarul Odobescu, p. 141.

[30] Idem, Considerații la istoria comunei Albești din Județul Vaslui, cit., p. 334.

[31] C. Chiriță, Dicționar geografic al județului Fălciu, p. 34-35.

[32] Răzeșii erau descendenții târzii ai vechilor boieri sau stăpâni ai moșiei.

[33] Persoană care era supusă la bir, adică impozitul principal.

[34] Mic boier

[35] Impozit.

[36] Corneliu Istrati, Catagrafia fiscală a Moldovei din anul 1820, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2011.

[37] Costin Clit, Considerații la istoria comunei Albești din Județul Vaslui, cit., p. 270-271.

[38] Liviu Nistor, File de monografie, în „Vremea Nouă”, anul 2, nr. 302 din ianuarie-martie 1969, p. 1-3.

[39] „Monitorul Oficial”, partea 2, februarie 1933.

[40] Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, dosar 1800/1945, f. 46, p. 2.

[41] Mari inundații la Vaslui, în ziarul „Cuvântul”, nr. 2876, aprilie, 1933.

[42] Nicolae Turtureanu, Pentru cine exist?, în „Almanah Convorbiri Literare”, 1986.

[43] Ziarul „Adevărul”, anul 47, nr. 15105, aprilie, 1933.

[44] Ion Diaconu, Vutcani. Despre cultură și civilizație. Oameni, locuri și fapte, Editura Sitech, Craiova, 2018, p. 113-115.

[45] I. Gugiuman, Migrațiunea sezonală a bulgarilor hușeni, în revista „Sociologie Românească”, nr. 1-12 anul 4 din 1939, p. 72-76.

III. Schitul Vladnic și moșia Vladnicul

Sursa: Cartea COMUNA ALBESTI Istorie, Cultura și Oameni de Alexandru Profiri

Schitul Vladnic și moșia Vladnicul

Pe teritoriul comunei Albești se află ruinele unui vechi schit construit de celebra familie a Costăcheștilor.[1] Ruinele se află la aproximativ 3 km est față de satul Corni-Albești, în zona Vladnic, pe o colină care domină întreaga regiune, și pe care se află și urmele unui conac boieresc, construcție începută de Gheorghe Săulescu, moștenitorul moșiei Vladnic, iar la sud de fostul schit, la circa 300 m, în pădurea Cetățuia se află ruinele unei cetăți din perioada Hallstatt secolele V-III î.Hr. Această zonă este atât un izvor de civilizație străveche, cât și un izvor de istorie demult uitată, menționându-se cătunul Vladnic (1830), aflat în preajma schitului, cu o populație foarte mică dispărută odată cu părăsirea schitului de către călugări.

Lăcașul a fost ridicat pe un deal cu o înfățișare de platou și care coboară în vale spre pârâul Idrici. Panta avea să fie transformată de către călugări într-o livadă, locul purtând numele de „Livada Călugărilor”, care dispare cu timpul, în ziua de astăzi se pot observa doar câțiva corcoduși.

Pe dealul din fața schitului se înșiră în depărtare satul Corni, case mici, tupilate, și-n toate un aer de umilință, de frică, parcă stau gata s-o rupă la fugă. Nimic din măreția uimitoare a vechilor castele de pe malurile Rinului. Pe acolo, veacuri de liniște și de siguranță au îngăduit omului să-și lege temeinic viața lui și a urmașilor de aceeași vatră, de același colț de pământ. Aici, pe dealurile Moldovei, mereu au bântuit războaiele. Sute de ani au bătut în părțile acestea vijeliile noroadelor flămânde și pustiitoare, în urma cărora doar grămezile de cenușă mai arătau pe unde au stat gospodării și sate. Cine să cugete la clădiri nepieritoare pe un pământ atât de nesigur! E plin locul acesta de amintiri străvechi. Pe aici a trăit, acum mai bine de 267 de ani, neamul Costăcheștilor, s-au auzit glasurile călugărilor pioși care chemau răzeșii satelor din jur la rugăciune.

Norodul îngenunchiat, cântecele preoților îmbrăcați în odăjdii, lumina tremurătoare a făcliilor în razele soarelui, zornăitul cădelnițelor, fumul de tămâie ce se ridica în aer, toate dădeau clipelor acelora o măreție deosebit de sfântă și de mișcătoare. S-au perindat care ce purtau boieri, care stau acum veșnic imortalizați în paginile controversate ale istoriei. Aici a fost odată un centru al vieții religioase și politice atât al locuitorilor din jur, cât și al Moldovei medievale. Amintesc faptul că acest schit a fost ridicat în urma dorinței marelui logofăt Constantin Costache, cel care a zidit locașul de cult cu dorința de a lăsa o moștenire care să-i poarte numele, atât în gândul credincioșilor, cât și în sufletul lor. Aici, pe pământul acesta, sfințit de jertfe mari și de prețioase amintiri, însemnăm prezența Mitropolitului Veniamin Costache, care se trage de pe aceste meleaguri.

Într-un sfârșit, contrar dorinței ctitorului schitului și în ciuda marii familii de boieri care a stăpânit aceste locuri, memoria existenței unui asemenea lăcaș de cult apune în conștiința locuitorilor odată cu scurgerea anilor.

Schitul Vladnic era așezat pe vârful dealului Buboi, iar în fața lui se întindea valea pârâului Idrici. Gheorghe Ghibănescu analizează etimologia numelui râului care curge pe valea Vladnicului: „Forma cea mai veche sub care apare numele apei, ce izvorăște din pântecele dealului Pâhnei, este Iadriciul cu ia în loc de e, Edriciul și apoi Idriciul… Nu e ușor de spus care să fie înțelesul apelativ al tulpinii Iadriciul, o raritate unică în toponimia țării”.[2] Istoricul aduce în discuție două variante: numele Idrici provine din tulpina cuvântului slav iadro = grăunț, cu ideea că valea Idriciului era acoperită la stânga și dreapta de ogoare roditoare, deși cunoaștem faptul că aceste văi erau cuprinse de vaste păduri care dăinuie până astăzi. A doua ipoteză ar fi că numele Idrici are legătură cu numele propriu Adrian, Andrei.

Apa Idriciului izvorăște din coasta dealurilor ce domină satele Pâhna și Târzii. La unirea Idriciului sec (Valea Cioturi / Tăetura) și Idriciul cu apă, se afla pe stânga schitul Vladnic,[3] așezat lângă pădurea Cetățuia unde se găsește cetatea din pământ. Mergând pe cursul apei, la stânga se găsește cișmeaua lui Doina, nume care ar proveni de la unul dintre cei doi tâlhari care au înființat satul Tâlhărești (Codreni) în anii 1600. Mergând tot pe cursul apei, călătorul începutului de secol XX ajungea în Poiana Schitului, unde astăzi se află un canton părăsit, dar poiana s-a păstrat, fiind străjuită de câțiva stejari seculari.

Revenind la schit, în istoriografie este cunoscut sub denumirea de Schitul Vladnic, de la toponimul care desemnează dealul cu înfățișare de platou care coboară abrupt în valea pârâului Idrici. În documentele vechi apare sub numele Hlabnic: „Consoana h care a înlocuit pe v este caracteristică graiului moldovenesc. Analogii mai există și în cazurile: vulpe -hulpe, vultur -hultur, bolovan -bolohan. În slavona veche, Vladati, Vladeti – a domni, a stăpâni, Vladaca – stăpân, domn. Tema fiind Vlad, cu sufixul -nic se ajunge la Vladnic, la sensul de „dominant, mare, puternic, stăpânitor”.[4]

Schitul a fost construit în urma dorinței logofătului Constantin Costache, de către soția sa Catinca, familie din care se va naște viitorul Mitropolit al Moldovei Veniamin Costache. Data construirii a fost descoperită de către Căminarul Gheorghe Săulescu într-o inscripție săpată într-o grindă „La 7245 (1737) s-a durat această biserică”.[5] Informații foarte valoroase despre locul și modul înființării aflăm dintr-un document de la 3 august 1793 al ierodiaconului Gavriil și al lui Gavriil Catună:

„Adică eu, Gavril ierodiacon și eu Gavril Catună, din satul Vâtcani, cari mai jos ne vom pune și numele și degetili, datăm adevărata mărturia noastră la mâna răzeșilor din Vâtcani, fiindcă noi ne aflăm cu oameni pisti 100 de ani. Și fiindcă răzeșii de Vâtcani de ne-au întrebat ce știință avem de făcutul mănăstirii din Vladnic, ce este pe moșia Vâtcani și în ce chip s-a făcut mănăstirea în acel loc, noi știm așa: ce când a voit să se călugărească dumneaei logofeteasa Catrina, au întrebat pe oamenii dumisale, unde vor găsi un loc bun să facă o mănăstire. Iar, Gavril Balat, ce era răzăș pe moșia Vâtcani, nu este aiurea, dar nu știu răzășii să facă mănăstire; iar dumneaei logofeteasa îndată au mers la fața locului și au trimis pe acel Gavril Balat, fiind răzăș și el, și au luat câțiva oameni bătrâni și au mers la dumneaei logofeteasa și iau poftit să dea loc să facă mânăstire; și cât ar svârli cu bățul din talpa bisericii în toate părțile. Iară bătrânii noștri s-au vorbit și au dat loc de mănăstire. Și au svârlit cu bățul în toate părțile și au dat pentru sufletele lor, dar nu că alt chip sau să zică dumneaei logofeteasa că are moșie acolo. Și așa știm și așa am apucat răspuns de la bătrânii noștri, care au dat loc de mănăstire, măcar că și noi când s-a făcut mănăstirea eram holtei. Și această mărturisire am dat-o răzeșilor noștri în frică de Dumnezeu, cu sufletele noastre; că am fi venit și de față, dar suntem nevolnici de agiunsul bătrâneților, care nici până afară nu suntem vrednici a ieși singuri. N-am mai întrebat răzeșii de am apucat ca să aibă stăpânire vreodată moșii, au părinții dumisali paharnicul Matei, aici în Vâtcani; noi însă mărturisim înaintea lui Dumnezeu că n-am apucat să aibă moșie în Vâtcani, au măcar să dijmuiască până astăzi. Și pentru credință am pus numile și degitili.

Eu, ierodiacon Gavril 1793, august 3.

Eu, Gavril Catună”.[6]

Schitul ridicat de către familia marelui logofăt Constantin Costache a fost o ctitorie boierească, biserică de mănăstire cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, dar și cu o prăznuire obligatorie la 21 mai, onomastica logofătului. Despre planul bisericii știm foarte puține, proprietarul moșiei Vladnic din anul 1901 ne dezvăluie câteva amănunte despre cum arăta schitul: „Ceva mai la deal de fântână, cam peste drum de poarta ogrăzii, o biserică cu trei turnuri, fosta mânăstire, durată numai din grinzi de stejar care se îmbinau la capete ca degetele la mâini, dăinuia aproape de 300 de ani acolo. Altarul și pridvorul deasupra căruia se înalță turnul clopotniței cu cerdac, în față erau lucrate în pentagon, mijlocul bisericii forma un dreptunghi din care puteai admira meșteșugul cu care era lucrată bolta. Nu se găsea nicăieri nici un cui de fier. De mult nu se mai slujea în această biserică, dar ea rămăsese intactă așa după cum fusese clădită, numai că cu timpul, tălpile groase de stejar de la pământ pe care fusese clădită, putregaiul a început a le măcina încetul cu încetul și pe măsură ce scădeau, scădea și biserica, devenind din an în an mai mică, mai joasă, întocmai ca și omul, care din înalt și drept cum era în tinerețe ajunge la o vrâstă înaintată mititel și gârbov. Odoarele, cărțile, veșmintele erau toate acolo. Bunica le păstra cu sfințenie”.[7] Biserica a fost construită în stil rusesc cu trei turnuri,[8] George Lecca ne mai spune și că schitul a fost locuit prima dată de călugări ruși, de unde a rezultat și arhitectura specifică de care amintește istoricul Ghibănescu, iar de la un timp călugării greci i-au înlocuit pe cei ruși.

După moartea logofătului Constantin Costache (1736) și a soției sale, următorul proprietar asupra schitului și moșiei va fi Chesarie Costache, care la rândul său face danie partea lui din moșia Vutcani, fratelui său Matei Costache la 6 mai 1797. Dania se face cu obligația noului proprietar „adică întăi pentru schitul anume Vladnicul, ce iaste pe moșia Vutcani, unde se cinstește și se prăznuește hramul adormirei prea Sfintei născătoarei de Dumnezeu și purea fecioarei Mariei și iaste cam stricat, având și călugărași câți vor fi de trebuință schitului și cu toate cele trebuincioase și făcând pe fieștecare an de două ori praznic, unul la hramul schitului la 15 a lui August și altul la zioa sfinților Împărați Constandin și Elena la 21 Mai”.[9] Matei Costache repară biserica după 1797.[10]

După moartea postelnicului Matei Costache, fiind sfâșiat de câini, văduva acestuia, Casandra Ghedeonova, vinde moșiile din Vutcani și Roșiești pentru plata unor datorii. Moșiile sunt cumpărate în anul 1817 de Elena Miclescu Panu, cu obligația întreținerii schitului: „întra-cest chip ca pentru un schit Vladnicul ce iaste în cuprinsul acestor moșii, care moșie nu are, ce numai niște livezi și niște poeni de fânăț și de arat spre hrana părinților călugări, să să îngrijească cumpărătoriul și moștenitorii dumisale, și să urmeze pentru toate cele cuprinsă prin scrisoare răposatului părintelui Chesarie Costache, adecă a să întocmi schitul bine, și a să sluji sfânta liturghie de obștie, a avea toate cele trebuincioasă și a să afla dia purure părinți călugări trebuincioși; precum și a să face și două pomeniri pe tot anul, una la Hramul Sf. Adormiri la 15 zile Avgust, și alta la zioa sfinților împărați Constandin și Elena la 21 zile Maiu”.[11]

Un document din anul 1833 ne dezvăluie amănunte prețioase despre desfășurarea vieții în această mănăstire. Documentul reprezintă o cerere a Monahului Paisie de la schitul Vladnicul, precum vrea să fie rânduit la o mănăstire din eparhia Hușului, iată ce spune călugărul: „Eu smeritul, având înfocata râvnă cătră viața monahicească, de 6 ani de zile am primit cinul călugăriei la schitul Vladnic din eparhia Hușului, unde am petrecut în poslușanie după rânduiala schitului, până astă vară. Apoi bolnăvindu-mă, părintele necealnicul Isihie, nu m-a primit ca să zac în schit, ci m-au trămis în sat unde pedecându-mă în casa unui hristian trei luni de zile, după ce m-am îndreptat puțân, m-am dus la urma mia, și părintele nacealnicul nu m-a primit, zicând că nu sânt chilii precum așa și iaste, căci și ceilalți părinți sânt acolo petrecători de la sâneș, iar nu cu vreo rânduială. Eu ticălosul văzând atâta destrămare am purces pe la toate schiturile, metohurile, monastirile și la părintele stareț de la Sfânta monastire Neamțului am fost și nu sânt primit, zicând că unde am vărat să merg să iernez. Și așa am obosit. Apoi stând și tânguindu-mă am socotit să bat și la ușa cea mai înaltă, că doară voi afla mângâierea sufletului meu, la caria alergând și cu genunchi pecate căzând la pragul milostivirii, mă rog arhipăstoriului, nu mă lăsați, nu mă lepădați din aceasta ce m-am închinat, ca să nu mai rămâe ostenelile în zadar și să fiu de pildă norodului, să se bucure ispititoriul de pierzarea sufletului meu, ci milostiviți-vă și mă rânduiți la vreo monastire de părinți, unde veți socoti, ca să mă liniștesc, și să-mi ispășăsc sufletul, și va rămâne pomenirea vecinică”.[12]

În anul 1823 funcționa o școală bisericească cu 4 clase, pe lângă mănăstirea Vladnic, unde erau școliți viitorii preoți ai bisericii și preoții bisericilor satelor din jur.[13]

Următorul proprietar al moșiei a fost căminarul Gheorghe Săulescu, din anul 1838, care a acoperit biserica cu tablă în anul 1846 și tot acesta a descoperit inscripția săpată în lemn: „La 1738 s-au durat această biserică, la 1846 s-au acoperit a treia oară”.[14] Săulescu este considerat întemeietorul școlii românești, un filolog desăvârșit. Ghibănescu ne spune despre acesta: „Din trupul Vâtcanilor, capătul de la nord spre Târzii s-a desprins o parte, care a trecut mai apoi prin vânzare în mâna lui Gh. Papadopol, răzeș din Vâtcani și pe care soarta și vecinătatea de moșie cu Veniamin Costachi, proprietar în Roșiești, l-a înlesnit să învețe carte în Grecia și să ajungă profesorul Săulescu, atât de cunoscut în mișcarea noastră culturală din Moldova, de la 1828 încoace”.[15]

Începând cu anii 1800, lângă moșia ce s-a înfiripat la schit s-a format și un mic cătun, Vladnicul „cu o suprafață cam de 372 hectare, cu o mică așezare de gospodărie și puțini locuitori”.[16] Micul cătun era populat de oamenii ce munceau pământurile moșiei și se îngrijeau de animalele ce umpleau grajdurile. Dintr-un anunț scris în ziar la 1870, aflăm că moșia avea o herghelie de peste 50 capete harmăsari și cai de rasă indigenă.[17] Satul a purtat mai multe nume: la 1845 era numit Schitul Vladnic, în același an este redenumit Slobozia Vladnic. Ultima menționare a acestuia se face în anul 1925, când este numit satul Vladnicul. Aceste detalii ne ajută să înțelegem dimensiunea moșiei și munca cu care se ocupau sătenii cătunului. După desființarea schitului, oamenii se mută la Corni-Albești și cătunul dispare la începutul secolului al XX-lea .

Săulescu s-a îndrăgostit de moșia Vladnic, priveliștea, atmosfera și liniștea locurilor l-au determinat să nu o mai părăsească niciodată; nepotul căminarului Săulescu[18] ne povestește următoarele: „Curios om mai era și Căminarul. El deși mai avea o moșie tot în județul Fălciu, Râncanii, pe aceasta o iubea mai mult, căci mai toată era pădure, numai ici colo prin poienile mai mari punea de ara și semăna, să aibă doară popușoiul necesar gospodăriei și ovăsul pentru cai. Încolo ar fi socotit ca un sacrilegiu să se atingă de vreun copac. Pentru foc îi erau suficiente crăcile uscate de prin pădure. Mai avea pe un chisc de deal golaș, acolo unde pădurea refuzase să crească, avea vie; dar nu pusă de dânsul, ci găsită de el acolo. Nici el nu știa bine proveniența ei, bănuia însă că această vie a fost sădită de călugării greci de la mânăstirea din deal, care au înlocuit pe călugării ruși întemeietorii ei și care au stat pe acele locuri până la secularizarea averilor mănăstirești, când și-au luat catrafusele și au plecat în țara lor. Îngrijea el cum îngrijea de această vie, dar mai mult îi plăcea poziția ei. Înconjurată de jur împrejur de pădure de stejar și fagi bătrâni, în care mierlele și alte păsări amatoare de poamă coaptă și dulce se adunau toamna în stoluri și prăpădeau strugurii, încât bietul căminar culegea și el ce-i mai rămânea de la ele și făcea două trei vase de vin, dar acela era vin de stafide, căci culegea de obicei via la începutul lui octombrie. Ce importanță avea pe atunci cantitatea, numai calitatea era la preț. De asemenea pădure era și la poalele viei, mai mult un fel de parc compus din vreo sută și mai bine de stejari bătrâni unul mai frumos și mai drept ca altul, înconjurat de o pajiște de țelină verde care forma cel mai frumos covor, pe care parcă ți-ar fi fost milă să calci.

Din vârful dealului pe timp senin și fără ceață, spre dreapta, se vedea bine târgul Vasluiului la o distanță cam de 20-22 km. În linie dreaptă, spre stânga găseai Bârladul dacă aveai ochi buni, iar înainte în zări depărtate se desena printre nouri destul de deslușit „Ceahlăul”. Aici bunicu își făcuse un fel de chioșc unde scria, visa și adeseori dormea și noaptea acolo. I-a fost atât de drag acest loc, că la moartea lui a lăsat prin testament vreo 10.000 de galbeni poate și mai mult, pentru ca urmașii lui să înființeze acolo o bibliotecă. A trebuit tatălui meu ani lungi de proces, până ce tribunalul a anulat această dispoziție testamentară curioasă; căci de cine oare ar fi fost cercetată și cui i-ar fi folosit această bibliotecă?”.[19]

Dacă această biblioteca s-ar fi înființat pe Vladnic, cu siguranță acel loc ar fi avut o cu totul altă soartă și poate nu ar fi ajuns doar o amintire, lipsită chiar și de ruine, unde doar o cruce simplă mai aduce aminte despre ceea ce a fost odată acolo.

Într-adevăr, căminarul iubea și se îngrijea de moșia Vladnic, acest lucru nu este confirmat doar de nepotul său, ci aflăm asta și dintr-o serie de documente; primul, din 12 mai 1854, când Săulescu recomandă pe Ioan Miron ca dascăl pentru biserica din satul „Vlavnicul”: „La biserica din satul Vlavnicul, ocolul Crasnei, unul din dascălii însemnați la conscripția trecută și anume Ursachi Coșeriul, agiungându la neputință de bătrânețe, încât nu mai poate îndeplini funcția de ceteț și cântăreț, în locul lui am găsit pe înfățișitoriul Ioan Miron, fiul dascălului Gheorghe Miron, carile sau și căsătorit în acest sat. Numitul posedând cunoștințele cerute pentru a putea ține strana și cu cetirea și cu cântarea, rog a se întări de dascăl la această biserică, mijlocindu-se și către guvern al cunoaște, trecându-l în rubrica servitorilor bisericii”.[20]

Săulescu se îngrijește și mai târziu de buna funcționare a bisericii, când la 4 iulie 1855 cere hirotonirea dascălului Ștefan Ichim pe seama bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Slobozia „Evlavnicului”: „La biserica cu hramul Adormirea Maicei Domnului din Slobozia Evlavnicul, proprietatea subscrisului nu este preot. Preotul Gheorghie Agapie din satul Cornii, rânduit interimar a îngriji și de poporul sus numitei biserici este bătrân și de bolețea vârstei îl face neputincios a plini însărcinarea. Rog a se hirotoni de preot la această biserică pe dascălul Ștefan Ichim, unul din candidații ce au învățat catihetica aicea în anii de mai înainte, ca cu mica turmă a acestui popor remasă fără păstoriul ei sufletesc să fie răpită de lupii cii gânditori”.[21]

Căminarul va fi ultimul proprietar al moșiei Vladnic care va vedea schitul plin de călugări, căci în timpul lui aceștia vor părăsi locul. Din cercetările pe care le-am făcut, nu am reușit să găsesc o sursă care să menționeze exact contextul în care schitul este părăsit, însă cele mai multe surse amintesc momentul secularizării averilor mănăstirești de către domnul Alexandru Ioan Cuza. Viitorul proprietar Georges C. Lecca ne spune despre momentul desființării următoarele: „călugării greci de la mănăstirea din deal, care au înlocuit pe călugării ruși întemeietorii ei și care au stat pe acele locuri până la secularizarea averilor mănăstirești, când și-au luat catrafusele și au plecat în țara lor”.[22] Învățătorul Gheorghe Popescu din Albești scria în 1871 „se știe că Mănăstirea Vladnic… a fost populată de 100 monahi cu egumenul lor, și carii s-au împrăștiet de domnul Gheorghi Săulescu”.[23]

[1] Elena Monu, Familia Costache. Istorie și genealogie, Editura Sfera, Bârlad, 2011, p. 71.

[2] Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace și zapise, vol. V, partea a 2-a, p. 6-7.

[3] Aceasta era descrierea pârâului Idrici la început de secol XX. În prezent, apa care alimentează micul pârâu izvorăște din zona „Idriciul sec”.

[4] Gheorghe Gherghe, Marin Rotaru, Ion Diaconu, Schitul Vladnic, în „Elanul”, nr. 29, martie 2004, p. 7.

[5] Pr. Anton Popescu, Schituri și mănăstiri din Eparhia Hușilor, în „Prutul”, nr. 9, decembrie 2000.

[6] Revista „Teodor Codrescu”, an II, nr. 3, 1 Iunie 1933, p. 39.

[7] George Lecca, Un întâi mai la Vladnic, în „Lumea”, nr. 3, 20 mai 1929, p. 4.

[8] Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace și zapise, vol. V, partea a 2-a, p. 121.

[9] Ibidem, p. 54.

[10] Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităților și monumentelor medievale din Moldova, Direcția Patrimoniului Cultural Național, București, 1974, p. 914.

[11] Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace și zapise, vol. V, partea a 2-a, p. 217-218.

[12] Costin Clit, Documente hușene, vol. IV (1631-1865), Editura PIM, Iași, 2016, p. 290.

[13] Ziarul „Vremea Nouă”, anul 2, nr. 302, 8 februarie 1969, p. 3.

[14] Costin Clit, Documente hușene, vol. IV, p. 121.

[15] Ibidem, p. 120.

[16] C. Chiriță, Dicționar geografic al județului Fălciu, p. 215.

[17] Ziarul „Curierul de Iași” din anul 1870.

[18] Titlu boieresc.

[19] George Lecca, Un întâi mai la Vladnic, în ziarul „Lumea”, nr. 3, 20 mai 1929, fila 4.

[20] Costin Clit, Documente hușene vol. IV, p. 418.

[21] Ibidem, p. 423.

[22] George Lecca, op. cit., p. 4.

[23] Costin Clit, Răspunsurile învățătorilor din județul Fălciu la chestionarul Odobescu, cit., p. 141.

IV. Alexandru Ioan Cuza și Schitul Vladnic

Sursa: Cartea COMUNA ALBESTI Istorie, Cultura și Oameni de Alexandru Profiri

Despre desființarea schitului s-a păstrat și o legendă care implică pe domnul Alexandru Ioan Cuza:

O întâmplare cu Domnitorul Alexandru Ioan Cuza

„Pe la începutul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, era o mănăstire de călugări pe la apus de satul Bagău, județul Fălciu, numită Vladnic. Călugării stăpâneau împrejur terenuri întinse de păduri, fânețe, terenuri pentru culturi, etc. Locuitorii din satele apropiate, Corni Albești, Zgura, Oțeleni, Barboși și altele aveau mare necaz din partea acestor călugări care, pentru cea mai mică încălcare a terenurilor mănăstirii de către vitele locuitorilor, le prindeau și nu le mai eliberau. De multe ori însă, vitele erau luate de pe alte terenuri sau chiar de pe drum, mai ales când erau date în paza copiilor, așa cum i s-a întâmplat și bunelului meu, care avea pe atunci vreo 12-13 ani și care mi-a povestit despre cele reproduse aici.

După multe plângeri la organele stăpânirii, locuitorii s-au hotărât, în cele din urmă, să trimită o jalbă lui Vodă. Era prin primăvara anului 1863. După vreo două luni, a urcat dealul dinspre Oltenești o căruță cu doi negustori și cu un vizitiu și s-a îndreptat pe lângă satul Bagău, spre Bărboși. Caii fiind obosiți, negustorii au oprit căruța și au lăsat caii să mai apuce din iarba de pe marginea drumului. La un moment dat, caii au trecut cu căruța pe pajiștea care se întindea alăturea drumului și au început să pască de-a binelea. Nu trece mult timp și iată, dinspre mănăstire, apar vreo șase călugări înarmați cu ciomege și topoare, înjurând și strigând cât îi ținea gura:

— Ce căutați măi, tâlharilor, pe moșia noastră? De ce ne-ați stricat iarba de coasă? Evanghelia și hristoșii și biserica mamii voastre.

— Iertați-ne, cuvioșilor, a spus unul dintre negustori, cel mai tânăr, dar noi suntem străini și n-am știut că locul acesta i-al dumneavoastră și apoi ne-am înșelat și noi, văzând că aici e teren de pășune și nu de fânețe.

— Dar ce, o să ne înveți tu pe noi ce fel de teren e acesta? Slobozi glas unul dintre călugări.

— Noi nu vă învățăm, ci spunem ceea ce este, rosti cel de-al doilea negustor, care părea mai bătrân.

— Aha, va să zică tu ai chef de vorbă? Rosti același călugăr și, în același timp îl și lovi puternic cu ciomagul peste mână pe negustor.

— Hai, fraților, se adresă celorlalți călugări, puneți mâna pe hățuri și duceți căruța cu caii, sus, la mănăstire.

— Iertare cuvioșilor, iertare, rosti din nou negustorul cel tânăr, nu ne lăsați fără cai și căruță, suntem de departe, n-avem cu ce merge până acasă.

— Lasă, că o să vă dea iertarea preacuviosul stareț! Hai, porniți și voi către mănăstire!

Cei doi negustori și vizitiul, prizonieri ai călugărilor, au fost escortați la mănăstire, unde au fost duși în fața starețului pentru judecată. Fără prea multe formalități și cercetări, starețul a hotărât confiscarea căruței și a cailor în folosul mănăstirii, iar pe deasupra să mai plătească și o sumă de bani:

— Dar bine, cuvioase părinte, nu-i destul că ne lăsați fără căruță și cai, ne mai cereți și bani? N-avem de unde să dăm!

— N-aveți? Zise preacuviosul.

— E destul numai căruța și caii!

— La noi așa e legea, obiceiul pământului!

— O să ne plângem lui vodă, zise negustorul cel bătrân.

— Aha! Voi credeți că nouă ni-i teamă de vodă al vostru? Este un blestemat fără Dumnezeu, un anticrist care s-a pus în slujba prostimii. N-aveți cu ce plăti? Atunci… lepădați mantalele de pe voi în prețul banilor și plecați cu Dumnezeu.

Cei doi negustori s-au supus. Au dezbrăcat mantalele. De sub mantaua negustorului mai tânăr apare chipul în uniformă cu fireturi și stele strălucitoare al Domnitorului Alexandru Cuza. Starețul și călugării s-au cutremurat de spaimă și au căzut în genunchi.

— Îndurare Măria Ta, îndurare…!

— Mihalache, se adresă Domnitorul celui de al doilea negustor, care nu era altul decât Mihalache Kogălniceanu, ca ministru al nostru al treburilor dinăuntru, să iei măsuri ca, în cel mai scurt timp, să nu mai văd picior de călugăr la această mănăstire, iar vitele și toate terenurile dimprejur să fie împărțite la țărani.

— Am înțeles, Măria Ta!

După aceea, Domnitorul și ministrul său s-au urcat în căruță, continuându-și drumul. Din acea clipă, țăranii din satele învecinate n-au mai avut de cine se mai plânge din partea mănăstirii. Se liniștiseră, oare, călugării? Nu. Părăsiseră mănăstirea.

Auzită de la profesorul N. Ciomaga din Huși (decedat 1998) și el o auzise de la bunicul lui, Ion Ciomaga din satul Oțeleni, născut în anul 1850 și mort în 1928”.[1]

Din vremea domnului Cuza s-au păstrat două toponime în zona Vladnicului: avem „Drumul Cuzei” care lega satul Bărboși de Oltenești trecând pe lângă Bagău și Tăietura Lingurari, același traseu pe care domnul l-a parcurs în poveste, se spune că parcurgea mai mereu acest traseu în drum spre moșia familiei din satul Bărboși, traseu ce-i poartă numele. Al doilea toponim păstrat este „Râpa Cuzei”, ce pornește de la Cotul lui Pârlici și ajunge până spre pârâul Idrici, zonă de râpă împădurită. Această povestirea este susținută de prezența celor două toponime, însă nicio altă sursă nu menționează această întâmplare, care totuși rămâne frumoasă din prisma mărețului personaj, Cuza Vodă.

Gheorghe Săulescu moare la moșia Vladnic, la 6 septembrie 1864,[2] unde este și înmormântat, la marginea dealului lângă mormântul unui egumen grec decedat în anul 1776. Mormintele celor doi erau marcate de două pietre funerare, pe cea a lui Săulescu nu era scris nimic, însă pe cea a egumenului era scris un text în grecește și românește. Mai târziu, mormântul căminarului era îngrădit de un gărduleț din lemn, ridicat de nepoții lui. După 1945, pietrele au fost furate din acel loc de către sătenii din Corni, am regăsit una dintre pietre în ograda unui cornean, dar vitregia vremurilor și-a pus amprenta pe aceasta, fiind distrusă și indescifrabilă, piatra are dimensiuni mari aflându-se în ograda lui Bălănescu. Despre cea de-a doua cruce se crede că a fost folosită de un sătean la construirea unei fundații, după spusele profesorului Ion Diaconu. Mai târziu au fost puse două cruci din fier pentru a aminti de locul mormintelor, din păcate și acelea au dispărut după 2003, astăzi locul mormintelor este necunoscut. Despre moartea căminarului circulă o poveste printre bătrânii satului Corni: „Am lucrat în pădure cu tata într-un sfârșit de toamnă, aveam pădure la gura Cetățuiei. Era seara pe terminate, eram obosită iar vremea era ploioasă dar tata mă ia în sus pe coastă, îmi era frica să urc, alunecam și în jos era o râpă de nu-i vedeai fundul. Când am urcat sus mi-a arătat locul unde înainte era schit de călugări. Tata mi-a povestit de un călugăr care a murit și nu mai putrezea, l-au scos din mormânt și l-au pus la soare, ca să putrezească, nu mai țin minte numele… Săulescu, Gheorghe Săulescu, așa îl chema”.[3]

După moartea căminarului, moșia Vladnic rămâne fiicei acestuia Maria, căsătorită cu Casian Lecca. Aflăm dintr-un proces verbal din 23 mai 1870, încheiat între Casian Lecca și Grigore Movila, primarul comunei, faptul că împroprietăriții din anul 1864 au primit loturi la movila Târziilor și la locul velnițelor de pe Vladnic. Foștii clăcașii au cultivat doar pământurile de la movilă fiindcă cele de pe Vladnic nu erau delimitate. În anul 1870 se delimitează loturile de pe Vladnic și primesc totodată loturi de case în satul Vladnic, iar Casian Lecca le oferă și pomii roditori de pe loturile primite.[4]

Moșia a fost arendată până în jurul anului 1900. După care fiul, George Lecca, este însărcinat cu exploatarea acesteia. În același an, se începe și construirea conacului, a beciurilor și grajdurilor. Despre modul în care arăta noul conac ne povestește un bătrân al satului Corni: „Conacul era în vârful dâmbului, cu fața la asfințit, spre sat, la intrare avea niște scări mari din piatră. Avea patru camere, două pe o parte și două pe o parte și cu un hol pe mijloc, în capăt era o bucătărie, am mâncat de câteva ori acolo. Avea și o sală de mese și un depozit. La scările de la intrare, erau 5-6 trepte, când ajungeai pe scări sus, după ce treceai pragul, avea în podea un oblon ce dădea într-un beci mic, nu beci de depozitat, cameră secretă. Ei, și pe fața unei trepte avea un fel de geam și putea să vadă afară, el se băga cu pușca în beciul ăla și vedea prin treaptă afară, avea o pușcă mare și așa se apăra de hoți sau de cei care îl atacau, dacă veneai dinspre poartă el te vedea. Conacul era vechi, construit de alți boieri”.[5]

Familia Lecca se ocupă cu dezvoltarea moșiei, se construiesc saivane pe valea Idriciului, în același loc unde sunt acum mai multe stâne. George Lecca avea o pepinieră foarte cunoscută în județ, unde creștea pomi fructiferi și viță de vie. Moșia Vladnic avea 4 hectare de vie nobilă, de diferite tipuri, plantată pe partea stângă a pârâului Idrici în apropiere de Râpa Cuzei / Râpa Stânilor.

Gheorghe Ghibănescu face o vizită prietenului Lecca, la moșia de pe Vladnic, descriind imaginea care i se prezenta: „Acum 15 ani (1909) în urmă, avui prilejul să mă opresc la moșia d-lui Leca, proprietarul Vladnicului și un nepot al Săulescului. Biserica era dărăpănată, căci lemnul fiind vechiu și putregăios se lăsase într-o parte. Înlăuntru nu era nimic, care să arate de ce a fost schitul mai din vechiu; nici catapetează, nici cărți, nimic; și nici proprietarul moșiei nu putu să-mi spună ceva. Lângă schit 2 morminte: unul al paharnicului Gh. Săulescu, primul nostru arheolog și stăpân al moșiei Vladnicul din 1838, altul al unui egumen grec. Piatra de pe mormântul lui Săulescu e fără inscripție, iar cea a călugărului grec cu text grecesc și românesc, e din 1776. Nu avui vreme să curăț piatra și s-o decalc, așa că nu știu ce cuprinde. Aud că azi schitul s-a desființat cu totul; așa că vântul și ploaia, înghețul și dezghețul, soarele și luna lucesc locul golit de schitul unde evlavioșii noștri boeri de altădată au crezut că-și pot înveșnici numele cu zidirea acestui schit și cu întreținerea lui. O tristețe mă cuprinde acum când scriu aceste știri, căci știu prin mine, câtă viață veche a clocotit pe această scurtă, dar îndesată vale a Idriciului, unde au trăit boerii Costăchești, 7 rânduri de Costăchești”.[6]

Cărțile vechi ale bisericii au fost donate către schitul Brădicești din Dolhești, județul Iași, care în trecut făcea parte din fostul județ Fălciu: „Cărțile rusești îs aduse de la desființatul Schit Vladnic tot din acest județ și dintre ele poate fi menționată o evanghelie din 1646. Pe unile se găsesc inscripții hazlii scrise în rusește și românește”.[7]

Cum descria George Lecca drumul de la gara Crasna până la moșia Vladnic, în anul 1901: „Din dreptul gării Crasna, dacă treci șoseaua care vine dinspre Bârlad și merge la Iași, cam pe unde a fost odată târgul „Docolinei” și apuci la stânga peste dealuri spre răsărit, după ce ai trecut printr-un sat mare răzășesc: „Cornii”, începi a tot scoborî la vale până ce ajungi la poalele moșiei Vladnic. Până aici poate să fi făcut vreo 9 km. Și cu toate că drumul e foarte accidentat, cu suișuri și scoborâri repezi, când într-o coastă când într-alta, totuși cu multă băgare de seamă izbutești să sosești cu arcurile tefere la trăsură. Dar aici călătorule ți s-a afundat. Când te uiți cât ai de suit până în vârful dealului pe un drum care ia dealul în piept și mai ales dacă ai avea și nenorocul să fie și puțin glod, apoi fără ajutorul unui sau a două perechi de boi buni care să-i anini înaintea cailor, acolo rămâi mult și bine. Să presupunem însă, că ai dat peste un drum uscat și având cai buni la trăsură deprinși cu dealurile, ai parvenit mergând pe jos, atât d-ta cât și vezeteul, să ajungi în vârful lui. De bună samă, că nu ți s-a părut prea din cale afară lung acest suiș, prin faptul că fără voia d-tale ai fost furat de diversitățile peisajului, care după fiecare cotitură a drumului se schimbă. Atât în dreapta cât și în stânga drumului, locuri abrupte, gârle adânci și periculoase pentru trecător. Sau din loc în loc, stejari și fagi seculari care pe marginea prăpastiei îți păreau gata, gata de a se prăvăli în ea, dar care totuși, prin puterea rădăcinilor lor adânci și puternice dăinuiau de multă vreme acolo, nici nu le păsa, și mărturiseau că pe locul acela a fost odată codru, nu șagă.

Pe vârful acestui deal cu cota de 380, Căminarul Gheorghe Săulescu, proprietarul moșiei Vladnic și bunicul meu după mamă, contemporanul și tovarășul lui Gh. Asachi la înființarea primelor școli românești în Iași și autorul celei dintâi gramatici românești din care alunga cu înverșunare orice latinisme, susținând că limba românească e destul de bogată în cuvinte ca să exprime orice idee, aceasta prin contrazicere cu frații ardeleni care pe atunci voiau să latinizeze orice cuvânt. A găsit de cuviință să-și alcătuiască gospodăria, într-o poiană mare în mijlocul unei păduri bătrâne.

Dar înainte de a ajunge la poarta ogrăzii lui, înconjurată cu gard năstrușnic de nuiele cu streșină mare de spini, care-ți închide orice vedere înăuntru, în dreapta peste drum era o fântână adâncă cu apă rece care te tăia la dinți și care făcea să te întrebi ce caută acolo pe vârful acestui deal”.[8]

Pe platforma dealului Vladnicului, la capătul pădurii și lângă drumul Vutcanilor a fost un iaz ce se forma natural, iar boierii moșiei l-au transformat într-un lac în toată regula. În anul 1864 exista o piatră veche de hotar plasată în zona „Lacul”, așa cum era denumită în acea vreme, mai apare și sub numele de Poiana cu Lac. Acolo se creșteau pești și raci pentru bucătăria conacului, George Lecca organizează o petrecere de 1 Mai la moșia Vladnic și pregătește raci pentru felul principal de mâncare „câțiva raci mari prinși din iazul moșiei cu câteva ceasuri înainte, fierți și serviți cu mujdei de usturoi”.[9] Astăzi lacul nu mai este, a rămas doar un întins de stuf, puțin adânc, unde primăvara se adună ceva apă pe fundul vechiului iaz.

Proprietarul, George Lecca, face un împrumut considerabil în anul 1911 de la o societate economică, împrumut pe care nu-l poate restitui în anii ce urmează. Lecca a fost nevoit să cedeze o mare parte din moșia Vladnic către vânzare pentru acoperirea datoriei. S-a încercat licitarea moșiei încă din anul 1916, însă intrarea României în război a fost principala piedică în această afacere, fiindcă nimeni nu dorea să cheltuie sume mari de bani într-o perioadă de incertitudine. După terminarea războiului moșia este din nou scoasă la licitație în anul 1919, iar o mare parte din ea se prezenta după cum urmează: „Un trup de pământ de aproximativ 85 hectare, compus astfel: aproximativ 3 hectare vie indigenă filoxerată și înconjurată cu gard; aproximativ 5 hectare dealul bisericei, plantația de pomi roditori dar care n-a început a rodi încă; aproximativ 3 hectare pădure mică mladă de 3-4 ani; aproximativ 6 hectare loc îngrădit cu gard pe care se află plantați pomi roditori și pe care este construit conacul moșiei, compus din o casă mare de locuit, acoperită cu tablă, având 7 camere și 2 antrete și un balcon de scândură, o casă de cărămidă acoperită cu tablă, compusă din 7 camere și 2 antrete în construcție, o seră în stare proastă, un grajd din vălătuci pentru 8 cai, având alăturea o cameră pentru vizitiu, 3 saivanuri acoperite cu stuf, un hambar mai mare cu 2 ochiuri, având alăturea o droșcărie de scânduri acoperită cu stuf, un alt hambar mai mic de scânduri acoperit cu șindrilă, un beci de piatră și un coșar de nuele acoperit cu scânduri. Restul de aproximativ 68 hectare este pentru arătură”.[10]

În anul 1920, Aristide Malache cumpără moșia Vladnic. Aceasta era născut în anul 1879 și deținea o crâșmă în Bârlad, oraș unde locuia. Aristide era căsătorit cu Aviva și împreună aveau trei copii: Angela, Elvira și Eugen. Noul proprietar se va axa pe creșterea viței de vie, al cărei rod îl vindea în crâșmele din Bârlad. Malache construiește un beci pe dealul Vladnicului, unde depozita butoaiele cu vin: „El era cam rău cu oamenii, îi ținea din scurt, avea vii, 4 hectare, drept unde îi stâna lui Titi Dascălu era un pătrat de 4 hectare, îngrădit de un gard viu din spini americani de nu puteai trece. Am lucrat și eu la vie acolo, aveam o căruță și căram apă la oamenii ce lucrau la vie, aveam o cadă mare cu apă în căruță. La poartă avea 1 hectar de ceasla nobilă, 1 de ottonel de făcut vin, 1 hectar de ottonel parfumat și 1 hectar de tămâioasă, acolo era o căsuță și se zicea la Cramă, unde stăteau muncitorii. Avea boierul niște butoaie mari, budane le ziceam noi, aveam la un capăt un șurub care deschidea un capac de ne băgam în ele și le spălam, spălam bucățică cu bucățică, iar apoi le pritoceam. Cum era pe atunci, ne dădea la copii câte un sfert de cană de vin, la bătrâni le dădea câte două cănițe și ne zicea să fim atenți să putem trece podul Munteanului.

Boierul avea o pivniță mare, hlubă i se zicea, vara era răcoare tare și iarna era cald. Hluba era cu fața spre sat, în dreapta conacului, avea un acoperiș ca un saivan în două ape, la intrare coborai în pământ pe scări de piatră și avea o boltă mare din cărămidă, tot la intrare avea o cangă mare pe care agăța viței, porci, miei după ce îi tăia. Bălănescu era gestionar la pădure și cu oamenii pe care îi avea a stricat toată crama și a cărat piatra la el. Dădea câte o ciofârtă de lemne la oameni și ei stricau pentru el”.[11]

Boierul Malache își sporește averea cu noua moșie cumpărată, își extinde pământurile, plantează mai multă vie și construiește saivane, barăci și altele. Bătrânii din satul Corni își amintesc limpede despre acele vremuri: „Alistir Malache avea avere, era boier și noi mergeam cu ziua la el, la prășit, la secere la munca câmpului, la sfârșitul zilei ne plătea, avea un cal sur și umbla prin țarnă călare. Uneori ne verifica pe deal, că noi mai luam una alta în buzunare, la bătut răsărita luam prin traiste semințe, așa erau timpurile. Avea conac mare pe Vladnic, noi ziceam că ne duceam la mănăstire, ziceam «Ne ducem la mănăstire». Bătrânii mergeau la mănăstire când era, eu n-am prins-o, era pe un deal mare unde avea conac Alistir. Boierul a plecat în ’44, când a venit războiul, a plecat în fugă, din urma lui a rămas tot grâul, popușoi și ce mai avea. Lumea din sat fura de la el cu sacul, de mâncare”.[12]

Aristide se implică și în viața satului Corni, donează pământul și materialele pentru noul cămin cultural care s-a construit în anii 1939-1940. Acesta conducea secția pentru Cultura Muncii din cadrul căminului și era membru în secția pentru Cultura Minții și a Sufletului. Restul familiei ocupa diferite funcții în departamentele rămase. Pentru actul donației, căminul avea să-i poarte numele: Căminul Cultural „Aristide Malache” Corni: „Eram mărișor, aveam cam 7-8 ani, de la vârsta asta mai ții minte. Boierul Malache era un om scurt, frumos și purta niște ochelari și toată suprafața de pe Vladnic era a lui, pădurea, islazul, pășunile și câmpurile din jur, tot era a lui. Pe dealul Vladnicului, unde acum se zice Buboi, avea conac, în spatele conacului era livadă și în fața lui, pe panta dealului Buboi, Livada Călugărilor i se spunea. Livada Călugărilor, numele venea de la doi călugări greci care stăteau într-un fel de bordei mic, stăteau exact cum urcai cărarea spre conac și lucrau pentru boier, dar nu vorbeau română. Țin minte că-mi spunea și tata, că boierul a cumpărat pe Vladnic în rate și după ce a cumpărat a tăiat pădurea toată și a plătit, pădurea a crescut iar după și el a rămas câștigat. Lucram la el în agricultură, avea mult teren pe care creștea popușoi, grâu, orz. Malache avea 4 cai frumoși, fratele meu grijea de ei, Ghiță Adam era omul lui de curte. Boierul lua 2 cai și mergea la casa lui din Bârlad și se întorcea cu ceilalți doi, avea o trăsură frumoasă și căruțaș. Am fost și eu la casa lui din Bârlad, fostul primar Ghiță Stavăr a vrut să-mi ia pământul după ’89, eu aveam o bucată de pământ dată de boier, și am fost după revoluție la Bârlad la fata lui să mă ajute ea. Boierul avea saivanele unde sunt stânele pe Vladnic și avea saivane peste râul Idrici, peste mal de stânele de acum”.[13]

Odată cu începutul celui de-al Doilea Război Mondial, boierul se retrage la reședința sa din Bârlad, din pricina frontului care se apropia. În timpul luptelor din august 1944, îi sunt distruse saivanele, locuitorii satelor au furat toate cerealele din hambare, iar moșia era un dezastru. Instaurarea regimului comunist aduce cu sine și colectivizarea, moșia Vladnic este expropriată în anul 1945.[14] Aristide Malache își va petrece ultimii ani din viață la domiciliul din Bârlad, însă nici acolo nu-și găsește liniștea, fiindcă în timpul războiului casa i-a fost ocupată de Legiunea de Jandarmi care nu voia să evacueze locul după sfârșitul conflictului mondial. Aristide trimite o scrisoare către Ministerul de Interne în anul 1947: „Subsemnatul Aristide Malache, proprietarul imobilului din str. Mihail Kogălniceanu, nr. 8, Bârlad, vă aduc la cunoștință următoarele: În august 1944 evacuându-mă din Bârlad cu ocazia evenimentelor, imobilul proprietatea subsemnatului ce este singura locuință a mea și a familiei mele compusă din cinci membri mi-a fost ocupată de Legiunea de Jandarmi. Actualmente suntem constrânși să locuim într-o singură cameră la fiica mea Eugenia Căpitan Crihan, deși sunt case libere ce ar putea satisface cu prisosință necesitățile instituției, totuși nu s-a luat nici o măsură pentru a ne elibera casa, așa că de mai bine de doi ani, deși proprietari ai imobilului, suntem constrânși la un trai neomenesc. Mai adaug la acestea faptul că nu am primit nici un fel de chirie în acești doi ani, iar cei doi cai și boi ce îi posed pentru nevoile agriculturii trebuie să-i adăpostesc pe la vecini”.[15]

În anul 1921, Ministerul Artelor dorea reconstrucția schitului care era stricat: „În cursul săptămânii trecute d. Roșianu, inspector al Ministerului Artelor, însoțit de părintele subprotoiereu Ursăcescu, de la Oltenești, membru corespondent al comisiei monumentelor istorice au fost la moșia Vladnic, în vederea reconstruirii clădirii fostului schit Vladnic, clădit în anul 1738, numai din lemn de stejar. Schitul a fost dărâmat acum câțiva ani, lemnăria se păstrează în curtea proprietății. Fotografia acestui schit ne arată că el a fost unul din minunatele lucrări de artă ale trecutului nostru”.[16]

În acest mod s-a sfârșit ceea ce a fost moșia și schitul Vladnic. Despre biserica din lemn știm că la 1909 s-a ruinat,[17] în următorii ani se notează: „a fost dărâmat acum câțiva ani, lemnăria se păstrează în curtea proprietății”.[18] În anul 1944 învățătoarea Eugenia Bostan din Corni consemna următoarele date despre schit: „pădurea Vladnic, proprietatea lui A. Malache, ce o deține de la foștii greci, descendenții fanarioților. Aici și-au dus viața și un număr restrâns de călugări în schitul Vladnic, ale cărui ruine se văd și acum”.[19] În anul 1947 ruinele erau puține, împrejmuite cu un gard de lemn.[20] În perioada comunistă toată curtea boierească și toate anexele au fost distruse. În anul 2002, profesorul Ion Diaconu face o vizită vechiului schit și găsește bucăți de marmură, cărămizi și resturi ceramice printre brazdele lăsate de plug, iar undeva spre vest se vedeau două cruci de fier ce marcau mormintele căminarului Gheorghe Săulescu și al egumenului. În anul 2024 încă se pot observa cărămizi, ceramică și mici obiecte, însă cele două cruci de fier au dispărut. În locul unde a fost intrarea în curtea boierească s-a pus o cruce de fier de către un profesor de matematică din satul Corni, pe care stă scris: „Spre aducere aminte. Pe acest loc a fost Mănăstirea Maicii Domnului Vladnic”.

Crucea amplasată la intrarea în fosta curte boierească

Biserica din Poiană păstrează un obiect prețios de la ceea ce a fost biserica din lemn de pe Vladnic, un clopot: „Avem un clopot în Poiană, era anume, când venea o mânie de ploaie cu grindină se trăgea clopotul ăla, care era adus de la fostul schit de pe Vladnic. Erau bătrânii Ion Stratulat, Cârcel, care aveau grijă să-l tragă când venea o mânie furioasă, fugeau repede și trăgeau repede clopotul și se împrăștiau norii. Mănăstirea s-a desființat cu timpul, s-a furat tot ce a fost. Eu eram odată într-o grădină și coseam, din sus venea o negreală de furtună, cum vin de multe ori, și când am auzit că au tras clopotul mă uitam și norii se vânturau și se răscoleau până s-au împrăștiat. Doar clopotul a mai rămas din vechea mănăstire”.[21] Clopotul a suferit accidente de-a lungul anilor, în urma apariției unei crăpături care afecta funcționalitatea acestuia s-a luat decizia recondiționării lui în primăvara anului 2024.

Cetatea Hallstattiană (Traco-Getică) târzie de la Cetățuia-Vladnic

Cetatea traco-getică de la Vladnic datează din secolele IV-III î.Hr., iar de-a lungul timpului a fost cercetată de mai mulți arheologi. Cea mai veche menționare a cetății este făcută în chestionarul lui Alexandru Odobescu, între anii 1871-1873:[22] „Asupra întrebărilor din chestionarul comunicat subscrisului de primariul respectiv, cu respect vă supun că făcând cercetare în tot cuprinsul comunei Albești și în cele învecinate, am descoperit următoarele: Locul numit Cetățue. Aceasta este situată pe moșia Vladnicu spre nord-est de Albești, în mijlocul pădurii, înspre meazăzi de la Monastirea Vladnicu, pe o înălțime de deal de 20 stânjini socotiți de la nivelul șesului; la coturile despre meazănoapte, răsărit și apus este înconjurată cu un șanț adânc de 3 stânjini, pe unde nici acum nu se poate sui în cetățue, iar la latura despre meazăzi se formează o adâncime naturală ca de 20 stânjeni pe unde nu se poate nimene urca la înălțimea cetățuei, intrarea în cetățue este formată de o limbă de pământ îngustă de 6 palme și care limbă la latura despre meazănoapte are un șanț adânc de 2 stânjeni și la laturea despre meazăzi se formează o adâncime naturală de 15 stânjeni; toată întinderea Cetățuei este un podiș ca de 100 prăjini quadrate, având forma rotundă, pe care se găsesc mai multe moviliți și gropi. Nu s-au putut afla de la nimene de cătră cine este făcută acea cetățue și de ce fel de oameni a fost locuită și pe ce timp; se știe numai că Mănăstirea Vladnic este făcută de 400 ani de Mateiu Negelu, care a fost populată de 100 monahi cu egumenul lor, și cari s-au împrăștiet de domnul Gheorghi Săulescu. În biblioteca domnului Săulescu poate să fie scrise (…) Cetățue sau prin documentele moșiei”.[23]

A doua menționare a cetății se înregistrează în Marele Dicționar Geografic al României, în 1899.[24] Cetatea este redescoperită în anul 1951 de către colectivul șantierului de la Poienești (Cihodaru, Vulpe, Petre, Kiss). În anul 1971, cetatea va fi studiată de către A. C. Florescu în colaborare cu Gh. Melinte. În anul 1983, cetatea este sondată de către Ruxandra Alaiba. Ultimele cercetări au fost efectuate în anii 2021, 2022, 2023 și 2024 de către Alexandru Berzovan, Mircea Oancă și Mircea Mamalaucă. În urma tuturor cercetărilor desfășurate de-a lungul timpului s-au conturat următoarele informații despre cetatea Vladnic:

Cercetarea lui Adrian Florescu din anul 1971: „La aproximativ 7 km spre nord de satul Vutcani și la circa 3 km spre est de satul Corni, pe locul denumit Vladnic, se află o cetate de pământ având o incintă de numai 1-1,5 ha (150 X 100 m). Spre deosebire de cetatea de la Crețești, această cetate este situată pe un fund de vale, valea pârâului Vladnic. Elementele de fortificație artificială (val cu șanț adiacent) se află numai pe laturile de nord, est și sud, descriind un imens semicerc; latura de vest şi parțial cea de nord, sunt mărginite de o pantă foarte abruptă care se confundă cu malul râpos al pârâului Vladnic.

În general, valul este bine păstrat, exceptând doar capetele dinspre nord şi sud care au suferit deteriorări mai mult sau mai puțin pronunțate. Lungimea aproximativă a valului și respectiv a șanțului adiacent este de 250-280 m; înălțimea sa maximă este de circa 4-4,50 m, de la suprafața actuală a solului, iar lățimea bazei de 15-18 m. Lățimea superioară a șanțului adiacent ajunge până la 15-18 m, iar adâncimea actuală este de 1,50-3 m. Cetatea este acoperită integral de pădure de crâng, foarte deasă, creând mari dificultăți, din acest motiv, pentru cercetările de suprafață. S-au semnalat doar câteva fragmente ceramice de factură hallstattciană târzie, indicând o încadrare cronologică, aproximativ în aceeași vreme cu cetatea de la Crețești (eventual sec. IV-III î.Hr.)”.[25]

Cercetarea Ruxandrei Alaiba din anul 1983: „Cetatea traco-getică de la Vladnic se individualizează, în raport cu celelalte cetăți din partea de răsărit a Podişului Bârladului, prin altitudinea mult mai mică, în raport cu înălțimile ce o înconjoară. Cercetările de suprafață întreprinse pe valea Bârladului şi pe afluenţii lui au dus la redescoperirea acesteia. În 1951, colectivul șantierului de la Poieneşti descria cetatea: «În pădure, pe înălțime, la circa 800 m S de Schit şi la E de sat, se află urmele unei cetăţui cu şanţuri şi valuri bine păstrate. Nici un obiect databil. Locul e numit Cetăţuia. E vorba de o fortificație feudală». A. C. Florescu, în 1971, o va include în rândul cetăţilor hallstattiene din Moldova de Sud, prin studiul în colaborare cu Gh. Melinte. Tot A. C. Florescu va relua problematica acestei cetăţi în sinteza publicată în același an, cu care ocazie va contura şi trăsăturile cetăţilor de pământ din Moldova, cunoscute în acel stadiu al cercetărilor. Repertoriul arheologic al Vasluiului o va consemna succint ca o „cetate de pământ hallstattiană târzie”.

Cetatea de la Vladnic se află la aproximativ 7 km nord de satul Vutcani şi 3 km est de satul Corni, la circa 0,3 km sud-sud-vest de schitul Vladnic, comuna Albești. În 1971, A. C. Florescu menționa o incintă cuprinsă între 1-1,5 ha. Starea de conservare a acesteia este relativ bună. Cetatea a suferit, în parte, în urma bombardamentului din timpul ultimului război mondial. Intrarea în cetate s-a conservat bine. Azi, suprafața terenului pe care a fost construită este acoperită de pădure deasă de crâng. Probabil din acest considerent ea nu a intrat în atenția arheologilor. Caracteristica acestei cetăţi, în raport cu descoperirile similare din podiş, de regulă situate într-o poziție dominantă, cu vizibilitate de jur-împrejur pe mari distanțe, o constituie poziția acesteia intermediară, între valea pârâiașului Cetăţuiei, mic afluent al pârâului Vladnic, şi înălțimile ce o înconjoară.

La construirea cetăţii s-au adaptat particularitățile terenului pentru realizarea unei fortificații artificiale şi naturale. În anul 1988 am realizat aici o ridicare topografică cu teodolitul. Suprafața incintei este în ușoară pantă înclinată spre nord-nord-est. Marginea de vest-sud-vest se continuă printr-o limbă de pământ care coboară abrupt în vale. Spre vest, sud şi parțial spre nord, incinta acesteia este protejată natural de pante puternic ravenate, abrupte, tăiate din albia Cetăţuiei. Pe latura dinspre nord şi est şi, parțial, sud are o fortificație artificială de val şi şanţ „descriind un imens semicerc”. În partea de sud-est a cetăţii, valul începe din dreptul râpii. În acest loc, din cauza terenului înclinat, se ajunge ca valul să fie mai jos decât incinta cetăţii. De asemenea, spre mijlocul ei se află un mic promontoriu. Denivelarea terenului în exteriorul valului, dinspre partea de acces, presupune existența a încă unui val de apărare. Confirmarea acestui al doilea val ar duce şi la posibilitatea unei eventuale extinderi a incintei. Şi în afara primului val s-au descoperit, la suprafața solului, fragmente ceramice, însă foarte puține. Suprafața incintei, stabilită în 1971, era cuprinsă între 1-1,5 ha. Lungimea valului, deci şi a șanțului, se înscrie între 250-280 m. Înălțimea maximă a valului atingea 4-4,50 m, măsurată de la suprafața actuală a solului, şi lățimea bazei de 15-18 m. Șanțul avea deschiderea superioară de 1,50-3,00 m şi adâncimea de 1,50-3,00 m. În anul 1983 am realizat aici o săpătură de salvare. Secțiunea realizată de noi nu a făcut decât să retușeze câteva gropi rămase de la scoaterea copacilor, suficient însă pentru stabilirea stratigrafiei şi pentru șpăcluirea unui complex ceramic de mici dimensiuni. În restul suprafeței săpate s-au mai descoperit și alte fragmente ceramice disparate. Cernoziomul de pădure, gros de peste 0,40 m, suprapune nivelul de locuire preistoric. Stratul cu urme de locuire getică apare la o adâncime de 0,50-0,70 m (cercetările recente au demonstrat că stratul de locuire se află la o adâncime mai mică decât s-a constatat anterior) şi are o culoare brun-închisă. Sub acesta au apărut, sporadic, fragmente ceramice specifice culturii Noua. La 0,80-1,00 m începe stratul de loess.

Primele fragmente ceramice au fost descoperite de Gh. Melinte. Sondajul realizat în 1983 a dus la descoperirea unui număr destul de mic de fragmente ceramice, totuși suficient pentru o primă analiză. Cu tot efortul de a restaura fragmentele disparate, nu s-a întregit nici un vas. Ceramica descoperită face parte în exclusivitate din categoria celei lucrate cu mâna. Sistematizarea ei se va realiza doar pe baza profilelor acestor fragmente, conform sintezei ceramicii traco-getice realizate de E. Moscalu.

Tipurile de vase. Vasul clopot sau sac, lucrat, de obicei, din pastă cu degresant din cioburi pisate mărunt, mai puțin nisip, în exterior, uneori, sunt mai îngrijit finisate, alteori sunt aspre la pipăit. Arderea semi-oxidantă a dat vaselor o nuanță brună, foarte rar roşie, cu miezul gri-negricios. Mai ales în interior vasele prezintă pete gri-negricioase sau gălbui. Decorul constă din brâie cu alveole, întotdeauna dispuse sub buză, întrerupte de butoni plaţi, circulari. S-a semnalat şi un fragment de vas cu o tortiță modelată triunghiular.

Astfel, primul tip cuprinde cetăţile situate pe înălțimi dominante, majoritare. Al doilea tip de cetăţi sunt cele amplasate pe forme de teren joase şi foarte joase, dar înconjurate de înălțimi. Din ultima categorie face parte cetatea Vladnic, situată pe o limbă de teren ce coboară din platoul Vladnicului. Altitudinea acesteia este mult mai mică în raport cu a platoului şi a dealurilor înconjurătoare. Analogii pentru cetatea de la Vladnic sunt mai puţine. Între acestea se înscrie şi cetatea de la Buhalniţa şi Horodiştea, jud. Iaşi. Rolul cetăților din pământ a fost subliniat de la începutul cunoașterii lor, ele „constituiau desigur reședințele unor şefi locali a căror autoritate se extindea de jur-împrejur, de la caz la caz, pe o rază de zeci de kilometri. Îndeplinind funcția unor veritabile centre urbane, adevărate polis-uri ale lumii traco-getice”.[26]

„Spre deosebire de cetatea de la Creţeşti această cetate este situată pe un fund de vale, a pârâului Vladnic. Elementele de fortificație artificială (val cu șanț adiacent) se află numai pe laturile de nord, est şi sud, descriind un imens semicerc; latura de vest şi parțial aceea de nord, sunt mărginite de o pantă foarte abruptă care se confundă cu malul râpos al pârâului Vladnic”.[27]

Cercetările întreprinse de Alexandru Berzovan, Mircea Oancă și Mircea Mamalaucă în anii 2020 și 2021:

„Din punct de vedere geografic, castrul este situat în zona sudică a Podișului Moldovei, mai precis în zona Dealurilor Fălciului. Situl ocupă un versant de pe malul drept al văii Cetățuia, mărginit la nord de Dealul Mălăiești și la sud de Dealul Ursoaia. Peisajul este dominat de dealuri mici și alungite. Altitudinea absolută este cuprinsă între 240-250 m, punctul dominând cu cca. 20-25 m în înălțime albia râului vecin. Zona de vizibilitate este destul de îngustă; rolul fortului pare a fi fost acela de a controla și apăra accesul la vale. Din câte cunoaștem la momentul scrierii acestor rânduri, aceasta este una dintre puținele cetăți est-carpatice edificate în această perioadă care ocupă fundul unei văi, nefiind situată pe o culme proeminentă sau vreun platou înalt.

Cu ocazia cercetărilor efectuate de noi, atât spre prăpastie, cât și spre margini, am găsit numeroase resturi de chirpici arși, fragmente de vase ceramice, preponderent din perioada de la început a celei de-a doua epoci a fierului (sec. 5‒3 î.Hr.), dar nu lipsesc nici fragmentele cucutiene (fază greu de precizat datorită coroziunii, probabil A) sau cele din perioada medievală târzie, acestea din urmă în număr destul de redus. Acest lucru indică o locuire a stațiunii în mai multe perioade istorice și preistorice; totuși, tipul și amploarea sistemului defensiv pledează pentru încadrarea sa între secolele 5‒3 î.Hr.”.[28]

„Cercetarea noastră pe teren s-a desfășurat în toamna anului 2020. Am coroborat mențiunile predecesorilor noștri. Partea de sud-sud-est a cetății, spre pârâu, este protejată în mod natural de o râpă de aprox. 15-20 de metri, greu de urcat, afectată de alunecări de teren, stabilizată într-o oarecare măsură de vegetația forestieră. Părțile nordice, nord-vestică și estică sunt apărate de un bastion și un șanț, descriind o incintă relativ neuniformă. Rampa are o înălțime de 2-5 metri și o lățime de 8-12 metri. Șanțul adiacent are o adâncime între 2 și 4 metri și o deschidere între 6-11 metri. De-a lungul traseului bastionului se observă mici deschideri; nu este clar în ce cazuri avem de-a face cu porți antice sau cu rezultatul unor intervenții moderne. Suprafața totală închisă este undeva la aproximativ 0,80 ha, mai mică decât cea estimată anterior de 1-1,5 ha.

În anul 2021, împreună cu M. Oancă și M. Mamalaucă am făcut cercetări arheologice în interiorul castrului, deschizând mai multe șanțuri: S1 (21 x 2 m) și prelungirea acestuia S 2 (7 x 7 m), realizând totodată și două șanțuri de probă, SD 1 (2 x 2 m) și SD 2 (2 x 2 m). În plus, S 5 a fost realizat în afara bastionului și a șanțului pentru a verifica existența unei potențiale așezări în apropiere. În șanțurile S 5 și S 2 reușim să găsim rămășițele unei mari locuințe de suprafață din secolele IV-III î.Hr., distrusă de un incendiu. În șanțul de testare SD 7 găsim și un colț de locuință de suprafață, în timp ce șanțul de testare SD 2 căzuse într-o zonă lipsită de elemente arheologice, doar cu sporadice cioburi de vase (epoca târzie a fierului și eneolitic) în stratul vegetal. Șanțul S 3 nu a oferit niciun fel de descoperiri arheologice. Săpăturile arheologice confirmă datarea inițială a obiectivului în prima parte a epocii târzii a fierului”.[29]

A treia cercetare consecutivă s-a făcut în octombrie 2023. Campania din acest an a adus foarte multe informații necesare despre cetatea de la Vladnic, informații care ne ajută să înțelegem mai multe despre oamenii ce au locuit acolo: „Campania de cercetare din acest an a adus o mulțime de noi informații, care au contribuit la completarea și nuanțarea unora dintre ipotezele emise anterior. Un prim obiectiv a fost continuarea lucrărilor de excavare și documentare a șanțului defensiv al cetățuii, cea de-a doua etapă fiind datată după jumătatea secolului IV î.Hr. Totodată, a fost descoperit un bogat material arheologic, constând în vase ceramice, fusaiole, dar și alte obiecte de uz casnic și gospodăresc. Un interes deosebit prezintă o locuință adâncită, corespunzând primei faze din evoluția cetății, din care a fost recuperat un inventar foarte bogat, inclusiv un fragment de amforă de Thassos, ce dovedește existența unor legături comerciale cu vechile colonii grecești de la Marea Neagră. Acest tip de amfore erau utilizate pentru transportul de vin, vinul de Thassos bucurându-se, în această perioadă a Antichității, de o reputație deosebită în zona Mării Negre”.[30]

În 2024, luna august, a avut loc a patra cercetare consecutivă a cetății Vladnic: „Anul acesta, un colectiv de cercetare condus de către dr. Alexandru Berzovan (Institutul de Arheologie din Iași), în calitate de responsabil de șantier, având în colectiv pe dr. Mircea Oancă, drd. Adrian Gîlea și dr. Mircea Mamalaucă (Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad) a efectuat noi cercetări arheologice în cetățuia de la Albești, datată în perioada de început a celei de-a doua epoci a fierului (sec. V-III î.Hr.).

Este al patrulea an consecutiv în care specialiștii de la Iași, împreună cu cei de la Bârlad cercetează acest important obiectiv. Din păcate, anul acesta, în lipsa unui sprijin financiar extern, cercetările de teren au avut o durată și o anvergură mai redusă. Totuși, în ciuda acestor adversități, rezultatele științifice obținute au fost semnificative.

Astfel, am putut continua documentarea unei locuințe de suprafață aparținând primei faze de funcționare a cetății, suprapusă parțial de mantaua valului de apărare din etapa a doua. Am purces la demontarea resturilor pereților incendiați, și ulterior, la cercetarea inventarului locuinței. În interiorul ei am descoperit o cantitate însemnată de materiale arheologice, îndeosebi fragmente de vase ceramice. Din rândul descoperirilor, un interes deosebit prezintă o pintaderă cu decor spiralic, realizată din lut ars. Desigur, la momentul de față persistă încă anumite semne de întrebare cu privire la funcționalitatea acestui tip de piese, dar cei mai mulți specialiști sunt de părere că pintaderele erau utilizate la decorarea (prin imprimare) a unor suprafețe moi și flexibile (piele umană, materiale textile, etc). Subliniem că izvoarele antice atestă explicit practica tatuajelor atât în lumea tracică (inclusiv la geți), cât și la sciți. La nivelul secolelor V-III î.Hr., în spațiul carpato-nistrean, acest tip de piese sunt destul de rare. S-au prelevat totodată probe de sol și de cărbune pentru analize interdisciplinare, iar la finalul campaniei am efectuat o serie de cercetări de teren în vecinătatea cetății pentru a înțelege mai bine dinamica locuirii în acest sector al Podișului Moldovei în veacurile V-III î.Hr.”.[31]

Profesorul Ion Diaconu din Vutcani vorbea despre existența unei fântâni în interiorul cetății, dar care s-a prăbușit în ravenă odată cu alunecările de teren: „Atunci când am făcut prima vizită la cetatea Vladnic însoțit de învățătorul Ioniță Purice, născut în anul 1900, acesta mi-a arătat colțul dinspre sud-vest al cetății și a spus că acolo, când era el tânăr, se afla o fântână. Acum acea parte din cetate este prăbușită în râpă. Se numea fântâna lui Mrăstat care apare și într-un document din 7 aprilie 1548”.[32]

Fragment de amforă de Thassos, descoperit în campania 2023

Pintaderă cu decor spiralic, realizată din lut ars,

descoperită în campania 2024

Fotografie aeriană a locuinței din interiorul cetății

Zona locuinței cu marcarea locului de extragere a mostrei de chirpici arși. Cu linie roșie punctată, contururile pereților locuinței; cu linie neagră, punctată, bârnele carbonizate și dispunerea lor; 2. Proba de chirpici arși. Amprenta bârnei cu lățime de 5 cm și reconstituirea; 3. Proba de chirpici ars. Amprenta bârnei cu lățime de 9 cm și reconstituire; 4. Proba de chirpici ars. Amprenta bârnei despicate cu lățime de 18,5 cm și reconstituirea; 5. Reconstituirea dispunerii celor trei bârne; 6. Poziția ipotetică a celor trei bârne în arhitectura locuinței.[33]

Secționarea sistemului defensiv de tip val-șanț, campania din 2022

În decembrie 2023, subsemnatul împreună cu Adam Mircea și Vlad Bâtcă, am descoperit în pădurea Stelei un denar roman de argint. Moneda a fost găsită într-un mic crater format de explozia unui proiectil în timpul luptelor din august 1944. Denarul este din argint, având o greutate de aproximativ 3,2 g provenind din Imperiul Roman, emisă în perioada 103-107 d.Hr. de către împăratul Traian, cuceritorul Daciei. Pe una dintre fețele monedei se observă chipul împăratului Traian, iar pe marginea monedei este scris: IMP TRAIANO AVG GER DAC PM TR P COS VPP, traducerea textului este următoarea: IMP= Imperator, TRAIANO= se referă la numele împăratului Traian, AVG= abreviere pentru Augustus, titlu onorific acordat împăraților, GER= abreviere pentru Germanicus, titlu oferit pentru victoriile din Germania, DAC= abreviere pentru Dacicus, PM= abreviere pentru Pontifex Maximus, TR= abreviere pentru Tribuncia Poestas, indicând putere tribunciară, COS= abreviere pentru Consul, VPP= Pater Patriae, părintele patriei.

Adam Mircea a descoperit în anul 2022 un topor celtic din bronz de tip oinac, din perioada 1500 î.Hr., ceea ce demonstrează faptul că aceste dealuri au fost locuite din cele mai vechi timpuri. Descoperirea a fost făcută în pădurea Barboși, în apropierea zonei „Cotul lui Pârlici”. În aceiași zonă am descoperit în toamna anului 2024 un vârf de săgeată de tip scitic din anii 500-300 î.Hr., perioadă care corespunde cu perioada locuirii cetății Vladnic.

Denarul roman de argint

descoperit în decembrie 2023 (pădurea Stelei)

Toporul de tip celt descoperit de Adam Mircea în 2022

VIAȚA LOCUITORILOR PE DEALURILE ALBEȘTILOR.

ISTORIE ORALĂ: LEGENDE, ÎNTÂMPLĂRI ȘI RĂZBOI

Cunoaștem din izvoarele istorice scrise de-a lungul timpului, că dealurile și văile pe care stau astăzi satele comunei erau cuprinse de păduri seculare nesfârșite. Autohtonii s-au retras pe aceste dealuri și în pădurile care se întindeau până la Prut, pentru a se adăposti de populațiile barbare prădătoare. Zicala „Românul este frate cu codrul” își are originea încă din cele mai vechi timpuri și s-a păstrat în memoria colectivă până în zilele de astăzi. În fața populațiilor năvălitoare, teribil de violente, nu putea sta țăranul și satul lui, iar oștile interveneau prea târziu pentru a oferi ajutor. Astfel, țăranii au fost obligați de a se retrage în întunecimea pădurii, care le oferea un adăpost, unde erau feriți de ochii dușmanului.

În acest mod și-au început viața satele de pe dealurile acestea, s-au format în tufișurile pădurilor seculare și au continuat să existe până în ziua de astăzi. Învățătoarea Eugenia Bostan din Corni, nota în anul 1944: „Pe locurile unde își duc viața locuitorii satului Corni au fost păduri întinse de stejari, iar vatra satului a fost o poiană înconjurată de corni, de unde și numele satului. Și astăzi se văd urmele vechilor rădăcini, încât terenului celui mai bun de cultură i-au dat numele de Rădăcini[34], care se păstrează până astăzi. Spre sud-est, numai la o depărtare de 2 km, trăiește încă pădurea seculară Stela”.[35] Nu cunoaștem date exacte despre când, cum și unde s-au înființat mai exact satele componente ale comunei. Primele atestări documentare ne relatează amănunte importante, fiindcă ele pomenesc despre existența satelor Corni și Albești, ceea ce duce la concluzia că acestea existau dinaintea menționării lor. În modul acesta putem stabili că existența celor două sate poate fi plasată înaintea primelor atestări documentare. Prima menționare a satului Corni se face la 7 decembrie 1436, pentru Târgul Docolina la 15 iunie 1433 și pentru satul Albești la 6 martie 1493.

Cronica luptei dată în codrul Crasnei oferă informații valoroase în această privință. Codrul Crasnei a fost o mare pădure ce se întindea la sud de Vaslui, în preajma satului Crasna. La 6 septembrie 1450, oastea polonă este atacată în pădurea Crasnei de către Bogdan voievod, cel care a fost tatăl lui Ștefan cel Mare. Oastea polonă mergea pe drumul ce trecea prin pădure, iar Bogdan voievod s-a folosit de elementul pădurii pentru a putea câștiga în fața călăreților poloni. Cronica luptei aduce o informație esențială în privința imaginii pădurilor ce se întindeau pe dealurile ce străjuiau valea Bârladului.

Un alt izvor istoric important și lămuritor pentru problema pădurilor este cronica luptei de la Podul Înalt, din ianuarie 1475. Iată cum povestește cronicarul lupta ce s-a dat în apropiere de satele noastre:[36] „Locul ales de voievod era într-o regiune păduroasă și având într-o coastă o pădure de luncă, mlăștinoasă. În dosul acestei păduri a așezat Ștefan un detașament, cu trâmbițe și turle, ca să atragă pe dușman, într-acolo, în mlaștină. Așa s-a întâmplat. Și în timp ce oastea turcească silea într-acolo, luptând cu noroiul și împotmolindu-și tunurile, un corp de oaste moldovean, ascuns în pădurile vecine, a atacat din flanc, iar un al treilea corp din spate, determinând retragerea lui Soliman Hadîmbul (Eunucul), retragere care s-a transformat în derută”.[37]

Alte informații importante se găsesc în jurnalele călătorilor ce au trecut prin aceste locuri în urmă cu sute de ani. În octombrie 1652, călătorul englez Robert Bargrave care străbătea Moldova mergând pe valea Bârladului, nota în jurnalul său: „Am mers vreo 12 ceasuri de-a lungul unei văi bogate; dealurile erau acoperite pe amândouă părțile cu păduri mândre, care sunt refugiul băștinașilor împotriva năvălirilor dușmane și i-au apărat, de fapt, împotriva tătarilor când au năvălit de curând în Moldova”.[38] Călătoria unui călugăr iezuit prin Moldova face obiectul unei prețioase mărturii despre cele văzute în anul 1653: „Acești oameni nenorociți, îngrijindu-se doar să scape cu viață, au umplut pădurile, munții și peșterile, în așa fel, încât părea să se fi adus în aceste ascunzișuri (adevărate) colonii și numai cei mai îndrăzneți mai obișnuiau să iasă de prin păduri să-și revadă casele pustiite. Oamenii mai sufereau și din partea tâlharilor care cercetau pădurile și atacau oamenii ce se ascundeau acolo”.[39]

Zona Vladnic era acoperită pe timpuri de păduri seculare și foarte mulți copaci au străjuit până în prezent drumurile ce străbat câmpurile întinse. Astăzi se mai găsește un stejar[40] secular pe malul râpei Idriciului, în dreptul stânei lui Cătălin Sandu. Despre pădurile seculare ce erau pe Vladnic aflăm mai multe de la boierul George Lecca, care a trăit o vreme la conacul familiei de pe moșia sa, Vladnic. Boierul descrie drumul spre conacul său după cum urmează: „De bună samă, că nu ți s-a părut prea din cale afară lung acest suiș, prin faptul că fără voia d-tale ai fost furat de diversitățile peisajului, care după fiecare cotitură a drumului se schimbă. Atât în dreapta cât și în stânga drumului, locuri abrupte, gârle adânci și periculoase pentru trecător. Sau din loc în loc, stejari și fagi seculari care pe marginea prăpastiei îți păreau gata, gata de a se prăvăli în ea, dar care totuși, prin puterea rădăcinilor lor adânci și puternice dăinuiau de multă vreme acolo, nici nu le păsa, și mărturiseau că pe locul acela a fost odată codru, nu șagă […] De asemenea, pădure era și la poalele viei, mai mult un fel de parc compus din vreo sută și mai bine de stejari bătrâni unul mai frumos și mai drept ca altul, înconjurat de o pajiște de țelină verde care forma cel mai frumos covor, pe care pare parcă ți-ar fi fost milă să calci”.[41]

Anumiți cercetători și filologi au propus o altă etimologie a numelui Moldova, diferită de legenda lui Dragoș și cățeaua Molda. Astfel, au concluzionat că numele de Moldova se poate să fi fost format din molid + ova, încât numele face trimitere la pădurile de rășinoase care acopereau părțile din Moldova.[42] Istoricul Gheorghe Ghibănescu aduce de asemenea propriul punct de vedere asupra marilor păduri ce se întindeau de la Bărboși până la Docolina și despre tâlharii ce mișunau în întunecimea codrului, despre faima cărora se amintește și astăzi: „Se vede că și locurile erau mai păduroase pe aici, căci și azi se zic codrii Bărboșilor, cari acoperiau văile pân hăt departe în jos și înlesniau Vutcănenilor ca din desișul codrilor merei să se coboare în vale spre Docolina, prin Tâlhărești și să lese urmașilor acea faimă mare… locuri tari cari au dat mult de furcă stăpânirii de după vremuri ca să asigure liniștea drumurilor. În jumătate de ceas un haidău din Vutcani, din Bagău ori din Zgura era călare în Docolina și putea pândi la drumul mare… În codrii merii ce stăpâneau Olteneștii, Târzii și Docolina veche”.[43]

Altă sursă menționează: „dacă ne gândim mai ales că dealul Crasnei, dealul Bârladului și toate dealurile acestea înainte erau acoperite de păduri și îi făceau o apărare naturală”.[44]

O legendă foarte frumoasă, transmisă din generație în generație, susține afirmațiile făcute asupra formării satelor Corni și Albești, după cum urmează: „În ce privește întemeierea lui (a satului Corni) nu se știe mai nimic, aceasta pierzându-se în negura trecutului îndepărtat. Tatăl meu, născut în anul 1869, nu știa nici el despre vechimea acestui sat. Zicea că i-au spus bunicii lui (născuți în jurul anului 1800), că primii veniți pe aceste meleaguri, unde erau păduri nesfârșite, au defrișat un teren în tufișurile de corni (copaci). Între copacii seculari de grosimea a patru oameni cu brațele întinse. Și deoarece se crede că i-au dat numele de Corni, și se crede că-i mai vechi decât Albeștii. Ei s-au aciuat pe aici de frica năvălitorilor mongoli, care veneau de peste Prut, pe la Huși, pe valea Lohanului până la Crasna, unde era și Docolina, apoi mergeau pe valea Bârladului și se interesau încotro este Roma. Căci acolo le era direcția, și unul dintre șefii lor a zis călăuzei: «Du-mă la poporul peste care a venit mânia lui Dumnezeu». Întrucât el era executorul acestei mânii. De frica lor se ascundeau prin păduri bieții oameni de atunci”.[45]

Această legendă ne ajută în două privințe: în primul rând să vizualizăm scenariul prin care au luat ființă satele noastre, iar în al doilea rând aduce lămuriri absolut necesare cu privire la proveniența numelui satului Corni. Astfel de legende sunt o lecție de istorie vie, care s-au transmis de la cele mai vechi generații, continuitatea ei fiind posibilă doar prin efortul și simțul răspunderii lui Andrei Lupu. În trecut, în lumea satului circulau foarte multe legende și povești vechi, de același fel cu cea prezentată mai sus, povestiri frumoase ce s-au pierdut în negura timpului în lipsa oamenilor vizionari care să le păstreze pentru generațiile viitoare. Ne rămâne la îndemână doar imaginația, cu ajutorul căreia putem crea o descriere Albeștiului din trecut, din puținele informații disponibile și prin cunoașterea amănunțită a acelor vremuri se pot crea frumoase romane istorice.[46]

Preotul Ioan Ursache din satul Corni scria într-o scurtă monografie a bisericilor din Corni următoarele, în anii 1960: „Satul Corni este așezat pe un teren deluros în apropiere de punctul Vladnic, înălțime dominantă a împrejurimilor. Este o așezare destul de veche, cu drumuri drepte, numele provenindu-i de la pădurile din apropiere care se întindeau și pe terenurile actualului sat, păduri în care predomina cornul și care au fost defrișate cu timpul”.[47]

Așadar, având în vedere toate informațiile prezentate anterior și valoarea autorilor citați ce s-au consacrat prin lucrări de istorie de o importanță majoră pentru istoria României, ajungem la concluzia că satele Corni și Albești s-au format în niște poieni aflate în adâncimea codrilor. În satul Corni avem toponimul „Poiană”, care desemnează un gol într-o pădure, iar bătrânii povestesc faptul că primele așezări omenești s-au construit acolo, deoarece erau numeroase izvoare de apă. Un alt toponim important pentru această ipoteză este „Valea Uleului”, cuvântul uleu însemnând stup, un arhaism, românii fiind mari apicultori.

Traiul în aceste păduri era foarte diferit de ceea ce cunoaștem că au trăit strămoșii noștri mai apropiați, a căror poveste am auzit-o fiecare din partea bunicilor și străbunicilor. Aici trăiau tâlhari cunoscuți pentru faptele lor, care jefuiau la marginea pădurii ce ajungea până lângă șleahul cel mare[48] de la Docolina. Prinderea lor era o treabă foarte complicată și periculoasă, deoarece tâlharii cunoșteau toate văile și grotele pădurii fără sfârșit. În satul Corni, pe Vladnic, avem un toponim păstrat de la bandele de tâlhari, este vorba despre locul denumit „Cotul lui Pârlici”; aici, drumul face un cot pentru a ocoli un ieșind al pădurii și se află pe marginea pădurii Bărboșilor unde este un observator din lemn aflat în paragină.[49] Despre acesta ne povestesc bătrânii că ar fi fost locul preferat de jaf al tâlharilor, trecătorii fiind tâlhăriți, indiferent de starea lor socială. Hoții care locuiau în profunzimea pădurii Bărboșilor erau de cea mai joasă speță, tâlhăreau și pe cei mai săraci dintre săraci și astfel și-au câștigat renumele de „pârlici”, echivalentul actual al unui hoț de buzunare: „La Cotul lui Pârlici, unde e pădurea sus pe Vladnic, la un moment dat pădurea face un cot și se zice așa. Acolo ieșeau haiducii la furat, la drumul mare, vutcănenii veneau pe acolo spre Huși, furau tot ce aveai, haine, cereale și bunuri cu care se ducea lumea la târg să vândă. I se zicea Cotul lui Pârlici fiindcă erau pârlici care furau, cică erau și de pe la noi din sat care furau acolo. Mai și băteau pe unii. Mai erau și Haiducii lui Coroi”.[50]

O altă grupare de tâlhari, mai veche, era Banda lui Coroi sau Haiducii lui Coroi. Aceștia se ascundeau în pădurea Bărboșilor și în marginea pădurii dinspre Vladnic. Haiducii prădau în principal pe „Drumul Cuzei”, drum care făcea legătura între Bărboși și Oltenești, trecea pe lângă satele Tăietura Lingurari, Bagău și Zgura.[51] Pe acest drum așteptau tâlharii pe boierii și negustorii care mergeau la Huși sau care veneau la Vutcani. Totodată, prădau și părțile din Corni, acționau tot în zona Cotului lui Pârlici și coborau până la drumul mare de la Docolina, care se afla la jumătate de oră călare: „Se mai zicea că la pădurea Bărboșilor, sus la observator, la Cotul lui Pârlici, unde stăteau niște haiduci, Banda lui Coroi. Mergeau pe drumul ce ducea de la Huși la Vutcani care era plasă de județ pe atunci, drumul era umblat înainte, și pe acolo treceau toți oamenii. Prădau boierii, dar nu luau pentru dânșii ci dădeau la săraci, povestea e veche, de demult, mi-a povestit-o bunicul meu, Ion Jidanul născut în 1885”.[52]

[1] Gheorghe Melinte, Cuza și Hușii, Editura Timpul, Iași, 1998, p. 41-43.

[2] Cu privire la anul morții căminarului există mai multe variante: 1860, 1864 și 1875, cea de-a doua variantă fiind acceptată în general.

[3] Interviu Profiri Rodica, Corni-Albești, 07.03.2023, născută în anul 1939.

[4] Costin Clit, Considerații la istoria comunei Albești din județul Vaslui, cit., p. 262.

[5] Interviu Neculai Adam, Corni-Albești, 07.08.2023, născut în anul 1941.

[6] Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace și zapise, vol. V, partea a 2-a, p. 55.

[7] Economu-Stavrofor V. Ursăcescu, Monografia schitului Brădicești din jud. Fălciu, Tipografia Națională I. S. Ionescu, Iași, 1914, p. 37-38.

[8] George Lecca, op. cit., p. 4.

[9] Ibidem.

[10] „Monitorul Oficial al României”, nr. 227, 5 ianuarie 1919.

[11] Interviu cu Neculai Adam, Corni-Albești, 07.08.2023, născut în anul 1941.

[12] Interviu cu Maria Ivan, Albești, 29.07.2023, născută în anul 1927.

[13] Interviu cu Neculai Adam, Corni-Albești, 07.08.2023, născut în anul 1941.

[14] Corneliu Istrati, Pagini din istoria unui sat de răzeși, Vutcani, Județul Vaslui, în „Acta Moldaviae Meridionalis”, nr. IX-XI, 1987-1989, p. 149.

[15] Paul Zahariuc, Întâmplări din vremea Ciumei Roșii, vol. I, Editura PIM, Iași, 2009, p. 189.

[16] Ziarul „Dimineața”, anul 18, nr. 5354, 7 august 1921, p. 6.

[17] Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 914.

[18] Ziarul „Dimineața”, cit., p. 6.

[19] Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, dosar 1800/1945, p. 10-11.

[20] Pr. Anton Popescu, op. cit.

[21] Interviu cu Grigore Șerban, Corni-Albești, 07.08.2023, născut în anul 1939.

[22] Alexandru Odobescu era convins de ideea că în fiecare sat și comună se află vestigii istorice, astfel a trimis un chestionar tuturor învățătorilor în care erau întrebați despre vestigiile de pe teritoriul satului.

[23] Costin Clit, op. cit., p. 120.

[24]„Cetățuia, loc, în jud. Fălciu, cu ridicături de pământ și înconjurat cu șanț; e în pădure lângă poiana și pârâul Vladnicul, de pe moșia Vladnicul (mănăstirea Vladnicul), pe teritoriul com. Corni, plasa Crasna, în hotarul moșiei Vutcani”. – Marele Dicționar Geografic al României, alcătuit de George Ioan Lahovari, C. I. Brătianu și Gr. C. Tocilescu, vol. II, Editura Stab. Grafic J. V. Socecu, București, 1899, p. 319.

[25] Adrian Florescu, Gh. Melinte, Cetăți Hallstattiene, recent descoperite în zona de nord-est a Moldovei centrale, în „Carpica”, IV, 1971, p. 129-132.

[26] Adrian Florescu, Gh. Melinte, op. cit., p. 137.

[27] Ruxandra Alaiba, Cetatea traco-getică de la Vladnic, Jud. Vaslui, în „Cercetări arheologice în aria nord-tracă”, II, București, 1997, p. 365-372.

[28] Alexandru Berzovan, Mircea Oancă, Mircea Mamalaucă, Contribuții privind topografia unor cetăți din perioada de început a celei de-a doua epoci a fierului situate în sudul Podișului Moldovei (sec. 5-3 î.Hr.), în „Arheovest”, VIII, 1, Timișoara, 2020, p. 163-164.

[29] Alexandru Berzovan, At the borders of the great steppe. Late iron age hillforts between the Eastern Carpathians and Prut (5-3 centuries BC), Editura Mega, Cluj-Napoca, 2023, p. 55-58.

[30] Postare de pe Facebook a domnului Mircea Oancă.

[31] Postare de pe Facebook a domnului Mircea Oancă.

[32] Ion Diaconu, op. cit., p. 39.

[33] Alexandru Berzovan, Mircea Oancă, Mircea Mamalaucă, Albești-Cetățuia (jud. Vaslui). Cercetările Arheologice din anul 2021, în Varia Arhaeologica (II). Arheologie în pandemie. Provocări în arheologia românească în anii 2020-2021, ed. Dan Aparaschivei, George Bilavshi, Ludmila Pîrnău, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2022, p. 159.

[34] Zonă la nord-est de satul Corni, cunoscută și sub denumirea În Cioturi sau În Rădăcini.

[35] Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, dosar 1800/1945, p. 10-11.

[36] „Ștefan vodă tocmise puțini oameni despre lunca Bârladului ca să-i amăgească cu buciume și cu trâmbițe, dând semn de război. Atuncea oastea turcească întorcându-se la glasul buciumelor, și împiedicându-i și apa și lunca, și acoperindu-i și negura, tăind lunca și sfărmând ca să treacă la glasul bucinilor, iară dindărăt Ștefan vodă cu oastea tocmită i-au lovit, joi, Ghenarie 10, unde nici era loc de a-și tocmi oastea, nici de a se îndirepta, ci așa, ei în de sine tăindu-se, mulți pieriră, mulți prinși de pedestrime au fost, ce și pre aceia toți i-au tăiat, unde apoi mîgle de cei morți au strâns. Și mulți pași și sangeagi au perit… și puștile / tunurile, le-au dobândit și steaguri mai mult de 100 au luat” (Letopisețul Țării Moldovei pînă la Aron Vodă, ed. C. Giurescu, București, 1916, p. 57-58).

[37] Constantin C. Giurescu, Istoria pădurii românești. Din cele mai vechi timpuri pînă astăzi, Editura Ceres, București, 1976, p. 42-43.

[38] Ibidem, p. 46-47.

[39] Ibidem, p. 44.

[40] Stejari seculari se mai găsesc la Șipotul Doinei într-un număr mare, de asemenea se mai găsesc pe marginea pădurii Stelei.

[41] George Lecca, 1 Maiu la Vladnic, în ziarul „Lumea”, 1929, anul 12, nr. 3357, p. 4.

[42] Iorgu Iordan, Toponimia românească, Editura Academiei Române, București, 1962, p. 478.

[43] Gheorghe Ghibănescu, Surete și izvoade (Documente-slavo-romîne), vol. VII, Tipografia „Dacia” P. & D. Iliescu, Iași, 1912, p. XCIII-XCIV.

[44] I. Lupașcu, Legenda orașului Caracaș, în „Convorbiri Literare”, LXXV, nr. 1, 1 ianuarie 1942, p. 90.

[45] Însemnări personale Andrei Lupu, scrise la începutul anilor 2000, la vârsta de 95 ani.

[46] Cu această ocazie încurajez toți cititorii de a valorifica informațiile pe care le-au moștenit de la înaintașii lor, pentru că deși par banale ar putea face în viitor obiectul unei lucrări istorice despre aceste timpuri trăite acum.

[47] Arhiva Bisericii Sf. Gheorghe din satul Corni, dosarul nr. 5/1965, p. 1.

[48] Drumul ce lega sudul Moldovei de nord și care trecea prin Docolina și Gura Albești de astăzi.

[49] A fost doborât la pământ în primăvara anului 2024 în urma deschiderii unui parchet.

[50] Interviu la Corni-Albești, 07 august 2023, Neculai Adam 83 de ani, născut în anul 1941.

[51] Tăietura Lingurari este un sat dispărut din Comuna Hoceni, astăzi mai are doar un locuitor pustnic, iar satul se numește Rediu de Jos. Mergând în deal, pe drum, ajungi lângă fostul sat Bagău din care a mai rămas cimitirul, clădirea bisericii din lut era în paragină acum câțiva ani, acum este dărâmată complet, face parte din Comuna Hoceni și se numește Rediu de Sus. Drumul continuă până în apropiere de satul Zgura, cu o populație redusă, care probabil va urma soarta celor două sate amintite și descrise, este împărțit în două: Zgura de Sus și Zgura de Jos.

[52] Interviu la Corni-Albești, 7 martie 2023, Rodica Profiri născută la 8 februarie 1939 din părinții Constantin Armașu și Maranda Armașu.

V. Viața locuitorilor pe dealurile Albeștilor. Istori orală: legende, întâmplări și război

Sursa: Cartea COMUNA ALBESTI Istorie, Cultura și Oameni de Alexandru Profiri

În acest mod și-au început viața satele de pe dealurile acestea, s-au format în tufișurile pădurilor seculare și au continuat să existe până în ziua de astăzi. Învățătoarea Eugenia Bostan din Corni, nota în anul 1944: „Pe locurile unde își duc viața locuitorii satului Corni au fost păduri întinse de stejari, iar vatra satului a fost o poiană înconjurată de corni, de unde și numele satului. Și astăzi se văd urmele vechilor rădăcini, încât terenului celui mai bun de cultură i-au dat numele de Rădăcini[1], care se păstrează până astăzi. Spre sud-est, numai la o depărtare de 2 km, trăiește încă pădurea seculară Stela”.[2] Nu cunoaștem date exacte despre când, cum și unde s-au înființat mai exact satele componente ale comunei. Primele atestări documentare ne relatează amănunte importante, fiindcă ele pomenesc despre existența satelor Corni și Albești, ceea ce duce la concluzia că acestea existau dinaintea menționării lor. În modul acesta putem stabili că existența celor două sate poate fi plasată înaintea primelor atestări documentare. Prima menționare a satului Corni se face la 7 decembrie 1436, pentru Târgul Docolina la 15 iunie 1433 și pentru satul Albești la 6 martie 1493.

Un alt izvor istoric important și lămuritor pentru problema pădurilor este cronica luptei de la Podul Înalt, din ianuarie 1475. Iată cum povestește cronicarul lupta ce s-a dat în apropiere de satele noastre:[3] „Locul ales de voievod era într-o regiune păduroasă și având într-o coastă o pădure de luncă, mlăștinoasă. În dosul acestei păduri a așezat Ștefan un detașament, cu trâmbițe și turle, ca să atragă pe dușman, într-acolo, în mlaștină. Așa s-a întâmplat. Și în timp ce oastea turcească silea într-acolo, luptând cu noroiul și împotmolindu-și tunurile, un corp de oaste moldovean, ascuns în pădurile vecine, a atacat din flanc, iar un al treilea corp din spate, determinând retragerea lui Soliman Hadîmbul (Eunucul), retragere care s-a transformat în derută”.[4]

Alte informații importante se găsesc în jurnalele călătorilor ce au trecut prin aceste locuri în urmă cu sute de ani. În octombrie 1652, călătorul englez Robert Bargrave care străbătea Moldova mergând pe valea Bârladului, nota în jurnalul său: „Am mers vreo 12 ceasuri de-a lungul unei văi bogate; dealurile erau acoperite pe amândouă părțile cu păduri mândre, care sunt refugiul băștinașilor împotriva năvălirilor dușmane și i-au apărat, de fapt, împotriva tătarilor când au năvălit de curând în Moldova”.[5] Călătoria unui călugăr iezuit prin Moldova face obiectul unei prețioase mărturii despre cele văzute în anul 1653: „Acești oameni nenorociți, îngrijindu-se doar să scape cu viață, au umplut pădurile, munții și peșterile, în așa fel, încât părea să se fi adus în aceste ascunzișuri (adevărate) colonii și numai cei mai îndrăzneți mai obișnuiau să iasă de prin păduri să-și revadă casele pustiite. Oamenii mai sufereau și din partea tâlharilor care cercetau pădurile și atacau oamenii ce se ascundeau acolo”.[6]

Zona Vladnic era acoperită pe timpuri de păduri seculare și foarte mulți copaci au străjuit până în prezent drumurile ce străbat câmpurile întinse. Astăzi se mai găsește un stejar[7] secular pe malul râpei Idriciului, în dreptul stânei lui Cătălin Sandu. Despre pădurile seculare ce erau pe Vladnic aflăm mai multe de la boierul George Lecca, care a trăit o vreme la conacul familiei de pe moșia sa, Vladnic. Boierul descrie drumul spre conacul său după cum urmează: „De bună samă, că nu ți s-a părut prea din cale afară lung acest suiș, prin faptul că fără voia d-tale ai fost furat de diversitățile peisajului, care după fiecare cotitură a drumului se schimbă. Atât în dreapta cât și în stânga drumului, locuri abrupte, gârle adânci și periculoase pentru trecător. Sau din loc în loc, stejari și fagi seculari care pe marginea prăpastiei îți păreau gata, gata de a se prăvăli în ea, dar care totuși, prin puterea rădăcinilor lor adânci și puternice dăinuiau de multă vreme acolo, nici nu le păsa, și mărturiseau că pe locul acela a fost odată codru, nu șagă […] De asemenea, pădure era și la poalele viei, mai mult un fel de parc compus din vreo sută și mai bine de stejari bătrâni unul mai frumos și mai drept ca altul, înconjurat de o pajiște de țelină verde care forma cel mai frumos covor, pe care pare parcă ți-ar fi fost milă să calci”.[8]

Anumiți cercetători și filologi au propus o altă etimologie a numelui Moldova, diferită de legenda lui Dragoș și cățeaua Molda. Astfel, au concluzionat că numele de Moldova se poate să fi fost format din molid + ova, încât numele face trimitere la pădurile de rășinoase care acopereau părțile din Moldova.[9] Istoricul Gheorghe Ghibănescu aduce de asemenea propriul punct de vedere asupra marilor păduri ce se întindeau de la Bărboși până la Docolina și despre tâlharii ce mișunau în întunecimea codrului, despre faima cărora se amintește și astăzi: „Se vede că și locurile erau mai păduroase pe aici, căci și azi se zic codrii Bărboșilor, cari acoperiau văile pân hăt departe în jos și înlesniau Vutcănenilor ca din desișul codrilor merei să se coboare în vale spre Docolina, prin Tâlhărești și să lese urmașilor acea faimă mare… locuri tari cari au dat mult de furcă stăpânirii de după vremuri ca să asigure liniștea drumurilor. În jumătate de ceas un haidău din Vutcani, din Bagău ori din Zgura era călare în Docolina și putea pândi la drumul mare… În codrii merii ce stăpâneau Olteneștii, Târzii și Docolina veche”.[10]

Traiul în aceste păduri era foarte diferit de ceea ce cunoaștem că au trăit strămoșii noștri mai apropiați, a căror poveste am auzit-o fiecare din partea bunicilor și străbunicilor. Aici trăiau tâlhari cunoscuți pentru faptele lor, care jefuiau la marginea pădurii ce ajungea până lângă șleahul cel mare[15] de la Docolina. Prinderea lor era o treabă foarte complicată și periculoasă, deoarece tâlharii cunoșteau toate văile și grotele pădurii fără sfârșit. În satul Corni, pe Vladnic, avem un toponim păstrat de la bandele de tâlhari, este vorba despre locul denumit „Cotul lui Pârlici”; aici, drumul face un cot pentru a ocoli un ieșind al pădurii și se află pe marginea pădurii Bărboșilor unde este un observator din lemn aflat în paragină.[16] Despre acesta ne povestesc bătrânii că ar fi fost locul preferat de jaf al tâlharilor, trecătorii fiind tâlhăriți, indiferent de starea lor socială. Hoții care locuiau în profunzimea pădurii Bărboșilor erau de cea mai joasă speță, tâlhăreau și pe cei mai săraci dintre săraci și astfel și-au câștigat renumele de „pârlici”, echivalentul actual al unui hoț de buzunare: „La Cotul lui Pârlici, unde e pădurea sus pe Vladnic, la un moment dat pădurea face un cot și se zice așa. Acolo ieșeau haiducii la furat, la drumul mare, vutcănenii veneau pe acolo spre Huși, furau tot ce aveai, haine, cereale și bunuri cu care se ducea lumea la târg să vândă. I se zicea Cotul lui Pârlici fiindcă erau pârlici care furau, cică erau și de pe la noi din sat care furau acolo. Mai și băteau pe unii. Mai erau și Haiducii lui Coroi”.[17]

O altă grupare de tâlhari, mai veche, era Banda lui Coroi sau Haiducii lui Coroi. Aceștia se ascundeau în pădurea Bărboșilor și în marginea pădurii dinspre Vladnic. Haiducii prădau în principal pe „Drumul Cuzei”, drum care făcea legătura între Bărboși și Oltenești, trecea pe lângă satele Tăietura Lingurari, Bagău și Zgura.[18] Pe acest drum așteptau tâlharii pe boierii și negustorii care mergeau la Huși sau care veneau la Vutcani. Totodată, prădau și părțile din Corni, acționau tot în zona Cotului lui Pârlici și coborau până la drumul mare de la Docolina, care se afla la jumătate de oră călare: „Se mai zicea că la pădurea Bărboșilor, sus la observator, la Cotul lui Pârlici, unde stăteau niște haiduci, Banda lui Coroi. Mergeau pe drumul ce ducea de la Huși la Vutcani care era plasă de județ pe atunci, drumul era umblat înainte, și pe acolo treceau toți oamenii. Prădau boierii, dar nu luau pentru dânșii ci dădeau la săraci, povestea e veche, de demult, mi-a povestit-o bunicul meu, Ion Jidanul născut în 1885”.[19]

[1] Zonă la nord-est de satul Corni, cunoscută și sub denumirea În Cioturi sau În Rădăcini.

[2] Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, dosar 1800/1945, p. 10-11.

[3] „Ștefan vodă tocmise puțini oameni despre lunca Bârladului ca să-i amăgească cu buciume și cu trâmbițe, dând semn de război. Atuncea oastea turcească întorcându-se la glasul buciumelor, și împiedicându-i și apa și lunca, și acoperindu-i și negura, tăind lunca și sfărmând ca să treacă la glasul bucinilor, iară dindărăt Ștefan vodă cu oastea tocmită i-au lovit, joi, Ghenarie 10, unde nici era loc de a-și tocmi oastea, nici de a se îndirepta, ci așa, ei în de sine tăindu-se, mulți pieriră, mulți prinși de pedestrime au fost, ce și pre aceia toți i-au tăiat, unde apoi mîgle de cei morți au strâns. Și mulți pași și sangeagi au perit… și puștile / tunurile, le-au dobândit și steaguri mai mult de 100 au luat” (Letopisețul Țării Moldovei pînă la Aron Vodă, ed. C. Giurescu, București, 1916, p. 57-58).

[4] Constantin C. Giurescu, Istoria pădurii românești. Din cele mai vechi timpuri pînă astăzi, Editura Ceres, București, 1976, p. 42-43.

[5] Ibidem, p. 46-47.

[6] Ibidem, p. 44.

[7] Stejari seculari se mai găsesc la Șipotul Doinei într-un număr mare, de asemenea se mai găsesc pe marginea pădurii Stelei.

[8] George Lecca, 1 Maiu la Vladnic, în ziarul „Lumea”, 1929, anul 12, nr. 3357, p. 4.

[9] Iorgu Iordan, Toponimia românească, Editura Academiei Române, București, 1962, p. 478.

[10] Gheorghe Ghibănescu, Surete și izvoade (Documente-slavo-romîne), vol. VII, Tipografia „Dacia” P. & D. Iliescu, Iași, 1912, p. XCIII-XCIV.

[11] I. Lupașcu, Legenda orașului Caracaș, în „Convorbiri Literare”, LXXV, nr. 1, 1 ianuarie 1942, p. 90.

[12] Însemnări personale Andrei Lupu, scrise la începutul anilor 2000, la vârsta de 95 ani.

[13] Cu această ocazie încurajez toți cititorii de a valorifica informațiile pe care le-au moștenit de la înaintașii lor, pentru că deși par banale ar putea face în viitor obiectul unei lucrări istorice despre aceste timpuri trăite acum.

[14] Arhiva Bisericii Sf. Gheorghe din satul Corni, dosarul nr. 5/1965, p. 1.

[15] Drumul ce lega sudul Moldovei de nord și care trecea prin Docolina și Gura Albești de astăzi.

[16] A fost doborât la pământ în primăvara anului 2024 în urma deschiderii unui parchet.

[17] Interviu la Corni-Albești, 07 august 2023, Neculai Adam 83 de ani, născut în anul 1941.

[18] Tăietura Lingurari este un sat dispărut din Comuna Hoceni, astăzi mai are doar un locuitor pustnic, iar satul se numește Rediu de Jos. Mergând în deal, pe drum, ajungi lângă fostul sat Bagău din care a mai rămas cimitirul, clădirea bisericii din lut era în paragină acum câțiva ani, acum este dărâmată complet, face parte din Comuna Hoceni și se numește Rediu de Sus. Drumul continuă până în apropiere de satul Zgura, cu o populație redusă, care probabil va urma soarta celor două sate amintite și descrise, este împărțit în două: Zgura de Sus și Zgura de Jos.

[19] Interviu la Corni-Albești, 7 martie 2023, Rodica Profiri născută la 8 februarie 1939 din părinții Constantin Armașu și Maranda Armașu.

VI. Bisericile comunei Albești

Sursa: Cartea COMUNA ALBESTI Istorie, Cultura și Oameni de Alexandru Profiri

Biserica Sf. Voievozi Mihail și Gavril din satul Albești

Istoricul bisericii făcut de preotul Sava Rotaru în anul 1967:

„După datele pe care le avem de la bătrânii satului, această așezare (satul Albești) ar data de pe timpul lui Ștefan cel Mare sau chiar mai veche, de pe timpul lui Alexandru cel Bun. În acele timpuri el ar fi fost așezat pe valea râpii Crăciuneștilor, lângă actualul sat Crasna, dar din cauza prădăciunilor turcești și tătărești, satul s-a mutat în codru pe valea Chirtoacă, dându-i-se numele de Albești de la numele unui copil din familia boierească Albu”.

Biserica este construită între anii 1873-1875, pe locul unei biserici vechi, ante 1812. Atunci s-a format și cimitirul întregului sat, adică și pentru fosta parohie Albești II. Biserica este construită pe temelie de piatră cu zid de cărămidă, care a fost făcută chiar în curtea bisericii. Forma construcției este cea de corabie. Dintr-o scriere de pe prima pagină a unui Apostol din anul 1851, făcută la 30 ianuarie 1876, aflăm următoarele detalii despre sfințire: „Sfințirea s-a celebrat la 2 ale lunii noiembrie, anul 1875, ziua duminică fiind, de prea Sfințitul Iosif, Episcop al Hușului, acompaniat la acest sfânt sobor de sfinția sa economul Ion Cojan, protopop al districtului Fălciu și alți mulți slujitori părinți și cântăreți. Și spre eterna memorie am scris și m-am iscălit și eu păcătosul ca un mai mic și mai ostenitor și servitor G. Burghelea”.[1]

În seara zilei de 24 ianuarie anul 1897 a fost spart zidul din spatele altarului de hoți, considerați a fi ursari veniți în sat. Din cauza grosimii zidului nu s-a putut fura nimic din clădirea bisericii.[2]

Acoperișul a fost renovat în anul 1976, fiind făcut din tablă galvanizată. Biserica nu era pictată. În anul 1884 a fost întărită cu legături de fier din cauza greutății clopotului care pe vremea aceea era așezat în turn, dar a fost coborât și mutat în clopotniță, căci amenința construcția cu dărâmarea. A fost reparată în 1889 apoi în 1921. Catapeteasma bisericii este cea originală de la construcția lăcașului de cult. Nu avem siguranța identității pictorului, dar după spusele bătrânilor ar fi fost pictată de către pictorii Gherasim Sava și Iancu Spătaru din orașul Bârlad. Nici arhitectul nu este cunoscut. A fost construită prin contribuția credincioșilor satului, iar preotul din acea vreme a fost iconomul Dimitrie Burghelea (în cimitir se regăsește o piatră de aducere aminte cu textul „Fundator acestei Biserici Iconom D. Burghelea la 1875 noemvr 2).

Stilul construcției este bizantin, neprezentând nici o valoare artistică. Din cauza cutremurului din 10 noiembrie 1940, biserica a suferit avarii serioase care au dus până la dărâmarea ei din dreptul stranei arhierești până la amvon, cu tot cu altar și reconstruită în anul 1948 și până în 1950. Daunele suferite în urma cutremurului au fost: 1. Turla de la intrarea în biserică, ce avea înălțimea de 10 m fiind făcută din zid gros de 60 cm, a căzut în partea de nord a bisericii, sfărmându-se complet, 2. Întreaga boltă din altar a căzut complet pe sf. masă, pe care a acoperit-o, stricându-se tot ce s-a aflat pe ea: sf. chivot, ce era din lemn, cruci, sfeșnicele. Molozul era de peste 2 m înălțime, 3. Pereții bisericii: în altar sunt 2 mari crăpături, una în partea de răsărit, deasupra geamului, mare de 40 cm, iar alta în partea de nord-est tot de 40 cm, 4. Bolta deasupra catapetesmei și cea din dreptul straniților avea crăpături și cărămizi pe alocuri căzute, iar în locul dinspre sânul bisericii o parte căzută pe o suprafață de 2 m.

Bolta care a fost zidită din cărămidă a fost înlocuită cu șipcă și mortar din var și nisip. Acoperișul i s-a schimbat cu tablă galvanizată, în turnul, care a fost dărâmat de la cutremur în 1940 s-a acoperit în forma lui actuală în anul 1964. Biserica nu era pictată în interior. Preoții care au slujit la această biserică au fost Dumitru Burghelea, Alex Lefter, Sava Ciocârlan, Alex Popa și Pr. Rotaru Sava, care a făcut reparațiile amintite mai sus.

Informații despre biserică din anul 1928: Parohia Albești I cuprindea jumătate din satul Albești, hramul bisericii fiind Sf. Voievozi, Parohia era alcătuită din 220 capi familie (842 suflete). Nu există greco-catolici, romano-catolici, luterani, calvini, unitari evrei sau mahomedani. Este înregistrat un evanghelist. Parohia este deservită de preotul Sava Ciocârlan (duhovnic, sachelar, econom) care a primit medalia „Răsplata Muncii pentru Biserică”, clasa a II-a. Păstorește între 1882-1894 cu salariul asigurat de enoriași, între 1894-1913 ca preot supranumerar, iar din 1913 până în 1928 ca preot paroh. Nu are preot ajutător sau cântăreț. Biserica din zid cu hramul Sfinții Voievozi Mihail şi Gavril a fost începută la 1872 de locuitorii satului şi sfințită la 1875. Se efectuează primele reparații în 1889 apoi în 1921. Deținea 4 ha pământ arendate cu 2400 lei. Deținea 150 volume.

Din inventarul bisericii anul 1928 reținem: „două Sfinte Evanghelii, vechi, legate cu piele, una cu catifea; două Liturghiere (unul vechi), două cruci de metal pe Sf. Masă, două cruci de lemn îmbrăcate cu metal, pe Sf. Masă, o cruce mare de lemn Răstignirea Domnului, un dulap pentru bibliotecă, un dulap pentru lumânări, o ladă mare pentru veșminte şi prosoape, 14 icoane mici, o icoană mare Adormirea Maicii Domnului, Sfintele Vase (un rând vechi şi unul nou); două rânduri veșminte preoțești, un sfeșnic mare de lemn, două candele, două scaune de lemn, două coroane pentru cununie, un chivot de lemn şi unul mic de metal, o masă, opt levicere, 64 prosoape, 5 fețe de masă (toate se găseau în Sfântul Altar).

În biserică sunt înregistrate: un serafim cu trei lumini şi o candelă, nouă candele, cinci sfeșnice mari de alamă, trei sfeșnice mari de lemn, două cruci mari de paradă, două steaguri, două fanare vechi, 25 strane, un dulap pentru cărțile de serviciu, 12 Mineie, 2 Penticostare, 2 Trioade, 2 Octoihuri, un Orologiu mare (vechi), un Orologiu mic (nou), o Cazanie (veche), 2 cărți de Predici, un Moliftelnic, un Aghesmatar, o carte Slujba Învierii, două Te deum, un Catavasier, o carte a Sf. Mina, două mese şi o cristelniță.

Clopotnița era din scândură, acoperită cu tablă, clopotul are 300 kg. Curtea bisericii măsoară 70 prăjini este împrejmuită cu un gard din nuiele, iar o parte cu sârmă ghimpată”.[3]

În anul 1827, la Albești erau preoții: Iancu, Gheorghie, Alexandru și Ioan, iar dascăli erau: Theodor, Iordache, Lupul și Vasili Ifrim. În anul 1915 la Albești locuia pictorul Gheorghe Ionescu Zaharia care a pictat biserica din satul Dolhești.

În anul 1923, autoritățile din comună propuneau Episcopiei pe locuitorul Constantin P. Balaur pentru postul de restaurator de biserici. Președintele Comisiunii Interimare al comunei Albești, Dumitru Lefter, remarca despre Constantin Balaur: „este cel mai bun element în comună, a ocupat în trecut mai multe funcții, precum: ajutor de primar în trei rânduri, primar (când a fost și decorat cu medalia „Serviciul Credincios” cls a II-a în anul 1893), după care a mai ocupat funcția de Perceptor comunal, jurat comunal. Acum este pregătit în meseria de pictor-sculptor bisericesc”.[4]

Constantin Balaur declara în cererea depusă la Episcopie: „Subsemnatul Constantin Balaur din comuna Albești, actualmente membru în Parohia a II-a și Președinte în Comitetul Școlar. Cu profund respect vin prin această a vă ruga să voiți a mă numi ca reparator de biserici fiindcă cunosc și pot să lucrez la orice branșă: pictură, sculptură, zidărie și sticlărie și în acest timp mă oblig de a învăța copiii care vor dori să învețe asemenea lucrări precum că am mai făcut astfel la 24 septembrie 1912 în fața Episcopiei. Am fost numit ca maistru pentru lucru manual la ambele
școli din comună dar s-au desființat din cauza lipsei de material și săli”.[5]

Biserica Sf. Nicolae din satul Albești

Biserica Sf. Nicolae din Albești în anul 1908

În satul Albești erau două parohii și două biserici: Biserica Sf. Voievozi, care funcționează și astăzi, dar și Biserica Sf. Nicolae, părăsită și aflată în stadiu avansat de degradare. Informațiile următoare provin din Arhiva Episcopiei Hușilor.

Biserica Sf. Nicolae a fost construită în perioada 1900-1908 lângă vechea biserică din lemn de la care s-a mai păstrat doar sfânta masă. Nu se cunoaște data exactă a construcției bisericii vechi din lemn, dar prima atestare descoperită în arhive se face la 1830, dar cu siguranță vechimea ei depășește cu mult acest an.

Biserica actuală, așa cum arăta în fotografia din 1908, a fost lucrată de meșterii Nicolescu Geovare, Domenica, Iancu Obreja și pictorii C. Gheorghiu, C. Deleanu și Constantin Balaur, după cum reiese din nomenclatura meșterilor constructori, unii dintre ei ar fi fost de origine italiană, ceea ce se observă și în stilul de construcție al bisericii cu o turlă puțin îndrăzneață, asemuindu-se stilului gotic fără a se neglija influența împământenită a stilului bizantin combinată armonios cu stilul nostru moldovenesc. A fost construită prin contribuția credincioșilor.

A fost sfințită în anul 1908, pe 28 septembrie, de Episcopul Conon Avramescu. Biserica este construită din piatră și cărămidă având forma de cruce și învelită cu tablă albă. Aspectul este impunător, frumos și cu o perspectivă destul de reliefată în anturajul exterior al locului pe care este amplasată. Deasupra clădirii este amplasată turla despre care am amintit mai sus. Dumitru P. Dobrea din Albești a primit medalia „Răsplata muncii pentru biserică cls. III” pentru contribuția financiară la terminarea bisericii.

În urma cutremurului din 1940, 11 noiembrie, a fost zdruncinată aproape din temelie și amenința cu dărâmarea. A necesitat reparații urgente atât în interior, cât și în exterior, reparații care au intervenit imediat astfel că în anul 1946 a putut să fie redată cultului. A fost sfințită la 17 februarie 1946 de către Episcopul Grigorie Leu, preot al locului fiind Ioan Moisei.

Catapeteasma bisericii era confecționată din lemn de tei cu diferite ornamente aplicate pe stâlpii de susținere a icoanelor care o împodobeau în mod armonios. Pictura este bizantină însă patina vremii a șters numele artistului respectiv. Arcadele din pridvor erau închise cu vitralii din sticlă frumos colorate.

În anul 1967 parohia avea în componența ei și satul Crasna cu 80 de familii. În parohie mai erau și 7 familii de Creștini după Evanghelie cu 12 suflete, restul erau ortodocși în număr de 280 familii cu 1050 suflete. Majoritatea se ocupau cu agricultura, iar preotul spune că nu au port național, obiceiurile tradiționale nu erau decât cele legate de sărbătorile de iarnă și anul nou.

În anii 1967 starea bisericii era mediocră și necesita urgente lucrări de reparații mai ales la interior. În urma cutremurului din anul 1977 și a alunecărilor de teren s-a decis închiderea bisericii, o parte din cimitir s-a surpat atunci și clădirea a fost afectată grav. Oamenii ce locuiau în acea parte de sat au fost strămutați. Lângă biserică se afla și casa parohială, devenită ulterior maternitate și mai apoi grădiniță. Astăzi se află într-o stare foarte avansată de degradare, fiind o ruină.

Catagrafia bisericii din anul 1928: Parohia Albești II cuprinde jumătate din satul Albești şi Gara Crasna. Numărul ortodocșilor se ridică la 845 alături de care trăiesc şi 5 evrei. Biserica este slujită de preotul Vasile M. Manea (de la 15 decembrie 1927), cântărețul Toader Popa (de la 1 decembrie 1911) şi cântărețul Petru Pivniceru (de la 1 octombrie 1927). Deține 4 ha pământ în valoare de 68000 lei. Biblioteca are 50 volume.

Redăm şi inventarul bisericii din 1928: „Sf. Chivot, Sf. Antimis, Sf. Evanghelie, un Liturghier, două sfeșnice de alamă cu câte trei lumini pe Sf. Masă, o Sf. Cruce de lemn sculptată, îmbrăcată cu metal, Sf. Cruce de metal, Sf. Potir, dol serafimi, două cruci de lemn (Răstignirea), 12 icoane mici, o candelă, o dveră, o cutie de tablă cu toate accesoriile pentru botez, o cădelniță de metal două scaune, o masă mică, două rânduri veșminte, un castron smălțuit (Sf. Altar). În interiorul bisericii sunt înregistrate: Catapeteasma zugrăvită la 1907-1908, patru iconițe mici la catapeteasmă (portative), o icoana Maica Domnului îmbrăcată cu argint, o icoană mică Sf. Trei Ierarhi, un iconostas cu două icoane mici portative (Sf. Nicolae şi Învierea Domnului), icoana Maica Domnului (cu strană fixă), zece levicere, două cristelnițe, 20 strane fixe, două strane portative, o strană arhierească, două mese mari, un dulap pentru pangar, un dulap pentru arhivă, o ladă, un Sf. Epitaf lucrat în fir de aur şi argint, două Sf. Cruci, două felinare, două steaguri, un policandru de alamă cu 12 lumini, trei sfeșnice mari de alamă, un sfeșnic de tablă, două sfeșnice mici de lemn, un scaun, un analog, o cutie disc, două tablouri (fotografia bisericii).

Dintre cărțile de ritual sunt înregistrate: Octoih mare (unul nou și unul vechi), Triod (2), Penticostar (2), Minei (2, vechi, pe 6 luni), Minel (12, noi), Orologiu, Psaltire (una veche, una nouă), Octolh mic (unul vechi, unul nou). Te Deum (2). Apostol, Evanghelie (2), Moliftelnic (2), Acatistul Maici Domnului, Prohod (unul vechi şi unul nou)”.[6]

Raport al bisericii din anul 1906: Parohia Albești cu Biserica parohială Sf. Voevozi. Paroh Pr. Lefter Alex., născut 7 april 1857, Sem. Inferior, numit aici la 6 ianuarie 1878. Supran: Pr. Ciocârlan Savu, născut 16 oct 1859, Sem. Inferior, numit aici la 5 ian 1883. Bis. Fil: Sf. Nicolae din com. Albești- această parohie are: familii 394, suflete 1450.

Articol de ziar despre sfințirea din anul 1908: „Duminică 28 septembrie s-a sfințit de cătră Episcopul de Huşi Conon Aramescu Donici, biserica cu hramul Sf. Neculai din satul Albești județul Fălciu. Biserica a fost construită prin ofrande şi cotizații de locuitori. Cel care a contribuit mai mult e locuitorul N. Dobria, căruia îi aducem laudele noastre. Cu această ocazie Preasfințitul pentru munca depusă de Preotul Al. Lefter, parohul acelei Biserici, şi pentru calitățile lui i-a oferit rangul de Stavrofor. Timpul a fost frumos, lume multă şi voioasă, un singur incident provocat de administratorul de plasă din Roșiești a tulburat liniștea sufletească a locuitorilor, căci fără nici un rost, nefiind nici timpul nici locul şi nici momentul, d-sa cu o alocațiune ce a ținut-o în ograda bisericii s-a ridicat contra avocaților, blamându-i, şi sfătuind pe locuitori să nu se mai adreseze lor, ci să se ducă cu mâinile subsioară la judecată că vor căpăta dreptate”.[7]

Biserica Sf. Nicolae în anul 2022, cuprinsă de pădure

Biserica Sf. Gheorghe din satul Corni-Albești

Istoricul bisericii Sf. Gheorghe scris de Pr. Ioan Ursache, în anii 1960: „Satul Corni este așezat pe un teren deluros în apropiere de punctul Vladnic, înălțime dominantă a împrejurimilor. Este o așezare destul de veche, cu drumuri drepte, numele provenindu-i de la pădurile din apropiere care se întindeau și pe terenurile actualului sat, păduri în care predomina cornul și care au fost defrișate cu timpul. Pe lângă cele două biserici ortodoxe, în sat se află și două case de rugăciune: una a cultului Creștin după Evanghelie și una a adventiștilor de ziua a șaptea.

Biserica de cimitir Sf. Gheorghe a fost construită în anul 1900 din cărămidă, de către locuitorii satului odată când s-a înființat și cimitirul ei (n.a.: construcția bisericii a început în anul 1880 și s-a sfințit în anul 1899. Alte surse vehiculează că biserica s-ar fi construit de zid în anul 1694).[8] Nu este cunoscut numele constructorului. Are formă de corabie și este acoperită cu tablă. Privită din exterior are un aspect simplu și bine proporționat. Este construită în stil bizantin și nu are picturi în exterior sau interior.

La cutremurul din 1940 s-a dărâmat și a fost restaurată în anul 1947 de către preotul Ursache Ioan sfințirea făcându-se de către Episcopul Grigore Leu al Hușilor. Catapeteasma este din lemn de brad, pictată de zugravul Ion Gherasim din orașul Bârlad în anul 1900, februarie 15. Culoarea predominantă este verdele și galbenul. Înzestrarea cu obiecte de cult este mediocră.[9] De asemenea, biserica nu posedă obiecte din metal prețioase. Starea în care se găsește biserica este mediocră și necesită reparații la interior și exterior.Majoritatea locuitorilor sunt ortodocși, ocupându-se cu agricultura în exclusivitate. Numărul familiilor ortodoxe este de 450 iar al celorlalte confesiuni de circa 100. Portul național a dispărut însă datinile străbune, mai ales cele legate de sărbătorile de iarnă se păstrează intacte. În sat se află o echipă de tineret care participă la diferite concursuri de dansuri și cor”.

Actuala biserică Sf. Gheorghe s-a construit în perioada 2011-2016, iar sfințirea s-a făcut la 29 mai 2016. Are 23 de metri lungime, șase metri lățime și 26 de metri înălțime. Locașul de cult are patru cruci: două pe navă, una deasupra altarului și una pe turla principală. Actualul preot al parohiei este Paroh. Pr. Victor Popușoi.

Biserica Sf. Dumitru din Corni-Albești (Poiană)

A fost construită în jurul anului 1707, inițial fiind din lemn; învățătoarea Eugenia Bostan scria în anul 1944: „a început să fie construită având la temelie bătrânii stejari de pe vremea lui Ștefan cel Mare. Bisericuța a fost construită din bârne, acoperită cu șindrilă, în mahalaua Poiana, în partea de est a satului”.[10] Unele surse consemnează anii de construire 1770-1779 „din bârne și vălătuci, în formă de corabie, fără turlă, acoperită cu șindrilă, apoi cu tablă. Catapeteasma, donația parohiei Benești-Vaslui, era confecționată din lemn”.[11] Datorită creșterii numărului de credincioși, biserica este mărită prin adaos de bârne iar a treia oară cu vălătuci. Primul cimitir al satul s-a aflat în jurul bisericii, iar în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost mutat în afara satului, potrivit directivelor de la acea vreme. În anul 1944 încă mai erau vizibile câteva morminte. La începutul anilor 2000, bătrânii satului Corni susțineau faptul că bunicii lor povesteau că în cimitirul din Poiană morții erau îngropați în picioare.

Cunoaștem și faptul că s-a reparat în anul 1885, informații despre biserici din anul 1906: Parohia Corni, com. Albești, cu biserica Parohială Sf. Dimitrie cu Paroh Pr. Sârbu Haralambie, născut 27 oct 1879, sem. Superior, numit aici la 1 decembrie 1905, adus de la Ciortolom (Tutova). Biserica Sf. Gheorghe, din satul Corni- această parohie are: familii 367, suflete 1614. Notă: Bis. Par. e de lemn: s-a făcut la 1707; s-a reparat la 1885. Bis. Fil. e de zid, s-a clădit la 1889-1895.

Istoricul bisericii Sf. Dumitru scris de Pr. Ioan Ursache în anii 1960: „Biserica parohială Sf. Dumitru a fost construită între 1770-1779 din bârne și vălătuci de către puținii locuitori ai satului din acea vreme (n.a.: informațiile extrase din raportul bisericilor din anul 1906 sunt mai exacte, astfel biserica s-a construit în jurul anilor 1707). Are formă de corabie fără turlă și este acoperită în prezent cu tablă. Inițial a fost acoperită cu șindrilă. Privită în exterior, biserica are un aspect simplu și bine proporționat. Meșterii au fost probabil localnicii cunoscători buni ai dulgheriei. Biserica este declarat monument istoric. Stilul ei este cel al vechilor biserici moldovenești. Nu a avut picturi în exterior și interior, catapeteasma este din lemn, alcătuit din două blocuri de icoane, numele pictorului sau zugravului fiind necunoscut. Culoarea predominantă a catapetesmei este albastru-galben. Biserica este mediocru înzestrată cu obiecte de cult și nu posedă obiecte din metal prețioase. Printre obiectele de valoare istorică se poate enumera o evanghelie din anul 1888”.[12]

Ministerul Cultelor și Artelor, Arhiva Comisiunii Monumentelor Istorice, anul 1939, dosar 1234/1939, Biserica Sf. Dumitru din Corni:

Biserica se afla într-o stare avansată de degradare în anul 1939, iar cu această ocazie s-a făcut o investigație a structurii de către un arhitect cu scopul oferirii unui verdict: dărâmarea sau repararea bisericii Sf. Dumitru (Poiană). Cunoaștem faptul că biserica era în totalitate din lemn, construită în jurul anilor 1700. În documentul de arhivă ni se spune: „Nu se știe de când a fost înălțată această biserică” textul continuă cu date tehnice: „Naosul și altarul sunt mai vechi, cu pereții din bârne de stejar, cu strașină dintr-o scândură lată decorată cu crestături, așezată pe console profilate, cu boltă de lemn din interior sprijinită de aceleași console și scânduri decorate. Pronaosul este de paiantă iar turnul clopotniță deasupra și pridvorul în față sunt de lemn / stâlpi și umplutură de scânduri. Biserica veche se termină în punctul unde se opresc consolele strașinei și unde se află probabil cuprins în grosimea peretelui de paiantă, stâlpul de colț a fostului pridvor deschis. Pereții sunt acum căptușiți cu scânduri de stejar, destul de vechi fiind prinse cu piroane țigănești și tencuiți în interior. Biserica este în stare proastă. Învelitoarea este de șită complet stricată. Căptușeala de scânduri este putredă. Pereții nord și sud sunt aplecați spre sud fiind înclinați față de verticală cu aproape 20 cm. Pentru a preîntâmpina o eventuală răsturnare s-a așezat în fața peretelui în interior un soclu lat din lespezi de piatră legate cu pământ de la 0.25 m înălțime spre est, până la 1 m spre vest, după panta terenului, scufundat cu circa 30 cm în pământ. Dușumeaua este din scândură de stejar. Catapeteasma nu are interes”.[13]

Cerințele parohiei

„Este absolut necesară pornirea unei acțiuni energice a cărei prim punct este ridicarea în cel mai scurt timp a unei biserici noi, încăpătoare în care să încapă toți locuitorii, care să atragă și pe cei rătăciți de la adevărata credință. Pentru aceasta s-a și început propaganda pe lângă săteni care au promis fiecare cu dragă inimă să contribuie la ridicarea bisericii noi. Această biserică urmează a se ridica pe locul celei vechi. Dacă însă comisiunea se opune la dărâmarea acesteia și îi obligă să repare mai întâi cea veche, sătenii s-ar descuraja la gândul că banii strânși cu atâta trudă vor merge mai întâi la reparația vechii biserici, mică, joasă și urâtă și nu s-ar mai putea obține de la ei niciun ajutor.

Din cele spuse mai sus, precum și din planul și fotografiile alăturate, rămâne ca Onorata Comisiune să hotărască dacă se poate aproba dărâmarea vechii biserici, având în vedere faptul că: 1. Singura parte interesantă a vechii biserici nu este decât jumătatea din cea existentă care deja este prea mică, 2. Pentru o reparație completă ar trebui desfăcuți și refăcuți pe temelii noi pereți N și Sud, ieșiți din plumb, 3. Dacă se clădește biserica nouă în alt loc, în curtea existentă, cele două biserici ar fi aproape alipite una de alta din lipsa de spațiu disponibil”.[14]

Părere arhitect: „Dacă se aprobă dărâmarea bisericii sunt de părere să se impună parohiei ca bolta de lemn cu scândurile și consolele care formează partea mai interesantă, să fie reconstituită întocmai deasupra pronosului bisericii. Dacă nu se aprobă dărâmarea bisericii sunt de părere să se desfacă toată partea din față, reconstituindu-se bisericuța cea veche așa cum era la început. Până atunci se va repara în mod provizoriu învelitoarea de șiță pentru a împiedica distrugerea completă din cauza ploilor, înainte de a se începe biserica nouă”.[15]

În cele din urmă se decide restaurarea clădirii bisericii vechi după vechile ei dimensiuni și dărâmarea anexelor construite ulterior. Arhitectul responsabil nota despre biserica veche: „partea veche este din bârne de stejar, pereții căptușiți cu scânduri de brad cu șipci peste încheieturi, destul de vechi, prinse cu piroane țigănești. Frumoase console susținând o scândură lată decorată cu crestături formând streșina. Soclul din lespezi de piatră legate cu pământ de jur împrejur, formând bancă de 80 cm lățime și vârâte în pământ circa 40 cm. Biserica are proporții reușite, nu se admite dărâmarea”.[16]

Inventarul bisericii din anul 1894 era următorul: „un chivot, două cruci mici de argint, o cruce din lemn și una din sidef, Sfintele Vase, 3 sfeșnice de alamă, 2 cadelnițe de alamă, 4 sfeșnice, 3 candele de argint și 6 de bacfon, un serafim de lemn, un policandru de alamă albă, 2 sfeșnice mici și 6 mari, o cruce mare și una mică de paradă, 3 prapure, o cristelniță, 7 feloane, 8 stihare, 4 rânduri de veșminte, o ladă din lemn, un dulap din lemn, o masă de lemn, un analog, o Evanghelie îmbrăcată în argint și alta în piele, 12 Minee, un Minei vechi pe 6 luni, Tipic, Apostol, Triod, un Octoih mare vechi și altul nou, Octoih mic, un Ceaslov vechi și unul nou, două Psaltiri, o Cazanie și un Tedeum”.[17]

Biserica Adormirea Maicii Domnului din Crasna

Actuala biserică din Crasna s-a sfințit în luna mai, anul 2014, însă istoria acesteia merge cu mult în timp. Prima casă de închinare s-a construit în anul 1936, sub forma unei capele care cu timpul a devenit neîncăpătoare pentru credincioșii din Crasna. La 15 aprilie 1946 se formează un comitet pentru construcția unei biserici, președintele de onoare fiind boierul Constantin L. Constantin din Crasna. Președinte: Preot Ioan Moisei, vicepreședinți Roman Vasile și Ioan Cărare, secretar: Grecu Boris, notar al comunei Crasna, casier: Dumitru Arnăutu, șeful stației C.F.R. Crasna, cenzori: Dumitru Pișalca și Constantin Leonte, membri: Andrei Aftimescu, Ioan Leonte, Ioan Damian etc.

Boierul C. Constantin donează cărămizile din conacul aflat în satul Târzii pentru construcția bisericii. Însă, din documentele de arhivă am aflat că liderii comuniști din Târzii au făcut plângere asupra faptului că oamenii din Crasna au furat cărămida care aparținea partidului în urma exproprietăririi. Lucrările sunt oprite și se reiau la 11 mai 1997, atunci când familia Gavrilaș pune piatra de temelie construcției.

Biserica Cuvioasa Paraschiva din Gura Albești

Informații oferite de săteanul Gheorghe Mogâldea: „În anul 1970 s-a hotărât să facă clopotniță împreună cu pr. Rotaru Sava într-o grădină cumpărată de la Herghelegiu. Clopotnița s-a făcut din materialul provenit de la casa lui Herghelegiu, casa fiind cumpărată de săteni. Biserica s-a construit din anii 1970 până în 1975, fiind sfințită de episcopul Romanului în 1975. Tencuiala și cimentuirea a fost făcută de un zugrav din Vaslui. Picturile au fost făcute de Postolache Gheorghe din Idrici. Cimitirul ortodox este construit de săteni, pământul a fost cumpărat de la familia Vidra din Idrici. Preot era Gramaticu din Idrici, tot în acest timp a fost cumpărat și clopotul și a fost așezat pe o schelă. După moartea preotului Rotaru Sava au urmat la biserică următorii: Ștefanache din Idrici, Aioanei Ion din Bacău, Tomozei de la Târzii, Mititelu Daniel, Ilie Vasile din Tulcea, Ciprian din Mânjești, Dănilă Daniel din Mânjești”.

[1] Costin Clit, Documente privind istoria mănăstirilor Secu și Neamț (II), în „Prutul”, anul V (XIV), nr. 1 (55) / 2015, p. 134.

[2] „Evenimentul”, nr. 45 din ianuarie 1897.

[3] Costin Clit, Un chestionar inedit despre bisericile din satul Albești, jud. Fălciu (1928), în „Elanul”, nr. 56 din octombrie 2006, p. 6.

[4] Document primit de la profesorul Costin Clit, provenit din Arhivele Episcopiei Hușilor.

[5] Ibidem.

[6] Costin Clit, Un chestionar inedit despre bisericile din satul Albești, jud. Fălciu (1928), p. 6.

[7] Ziarul „Opinia” din anul 1908.

[8] Costin Clit, Considerații la istoria comunei Albești din județul Vaslui, cit., p. 257.

[9] Arhiva Bisericii Sf. Gheorghe din satul Corni, dosarul nr. 5/1965, p. 1.

[10] Costin Clit, Considerații la istoria comunei Albești din Județul Vaslui, cit., p. 267.

[11] Ibidem, p. 267.

[12] Arhiva Bisericii Sf. Gheorghe din satul Corni, dosarul nr. 4/1965, p. 1-2.

[13] Institutul Național al Patrimoniului, Arhiva Comisiunii Monumentelor Istorice, dosarul bisericii Sf. Dumitru din Corni-Albești, dosarul 1234/1939, p. 1-2.

[14] Ibidem, p. 4.

[15] Ibidem, p. 13.

[16] Ibidem, p. 13-14.

[17] Costin Clit, Considerații la istoria comunei Albești din Județul Vaslui, cit., p. 267.

VII. Istoria cultului Creștin după Evanghelie

Sursa: Cartea COMUNA ALBESTI Istorie, Cultura și Oameni de Alexandru Profiri

Adunarea Creștinilor după Evanghelie se înființează în anul 1922 din mai multe familii de credincioși din satul Corni: Nicolae Antohi, Ștefan Stavăr, Casandra Sărbușcă, Anghel Dascălu, Laptiș, Ion Spânache, Ion Antohi și Dumitru Tănase.

La început, adunările, se țineau în casele acestora, în lipsa unei clădiri construite special. În anul 1928, adunarea funcționează legal în casa lui Neculai Antohi. Încă de la începuturi, adepții cultului creștin au fost supuși persecuțiilor care însemnau: bătăi, amenințări și închisoare. În anul 1930 s-a construit un local în satul Corni, fiindcă numărul membrilor adunării trecea de 50 suflete. În anul 1939 erau peste 144 de suflete care frecventau adunarea din Poiană, în anii 70-80 se ajunge la aproape 250 de suflete.

Comunitatea Creștinilor după Evanghelie din satul Corni a fost una dintre cele mai importante din zona Moldovei. Liderii locali au pus bazele adunărilor din satele: Chițcani, Stuhuleț, Tâlhărești, Vutcani, Crasna, Târzii etc.

Deși persecutați și prigoniți, credincioșii din Corni au perseverat și crescut în număr, indiferent de greutățile prin care au trecut. La 18 mai 1999 se începe construcția adunării principale din Corni, iar la 15 iunie 2003 are loc inaugurarea. În anul 1996 prezbiter era Profiri Andrei, din anul 2004 presbiter este Romeo Miron. Liderii actuali ai adunării din Corni sunt Romeo Miron și Vicu Ranghiuc.

Din anul 2003 până în anul 2022, în Corni au funcționat două adunări, cea veche din Poiană condusă de veteranul Tolontan Gheorghe decedat în ianuarie 2022 și adunarea principală din centru. Acestea s-au unit în urma decesului veteranului Tolontan.

În anul 2023 s-a sărbătorit centenarul adunării din Corni, eveniment la care au participat sute de persoane. Cu ocazia evenimentului s-a publicat o revistă de istorie a comunității evanghelice din comună, unde puteți citi mai multe despre parcursul acestora.

În satul Crasna funcționează o adunare care face parte din același cult. Adunarea din Crasna s-a construit în anii 1990, Timofte Gheorghe împreună cu Zaharia Romeo au fost principalii lideri și întemeietori. Acum sunt 7 familii, cu 17 membri.

VIII. Așezare și relief

Localitatea se află situată la 25 km faţă de reşedinţa de judeţ Vaslui. Comuna Albeşti
din punct de vedere geografic este situată în zona centrală a judeţului Vaslui şi se învecinează:

La Nord cu comuna Olteneşti;
La Est cu comunele Hoceni şi Vutcani;
La Sud cu comuna Roşieşti;
La Vest cu comuna Costeşti;
La Nord – Vest cu comunele Munteni de Jos şi Deleni.

Caracteristicile reliefului:

Județul Vaslui are un relief predominant de deal și podiș, cu pante reduse ale versanților, diferențe mici de altitudine, interfluvii relativ netede, brăzdate de văi largi ale cursurilor de apă. Unitatea majoră de relief peste care se suprapune teritoriul județului este Podișul Moldovei. Trăsăturile dominante ale acestuia sunt:

relativă uniformitate geomorfologică, dată de prezenţa unei singure forme de relief dominantă, cea de platou, de podiş;
altitudini modeste (cea maximă atingând doar 484 m);
altitudine medie redusă (cca 250 m);
energie de relief moderată (100-300 m);
accesibilitate ridicată, determinată de extensiunea largă a suprafeţelor plane şi pseudo-plane, a versanţilor cu declivitate redusă, a culmilor aplatizate şi văilor largi; valenţe turistice limitate la diversificarea peisajului de detaliu;
dinamică geomorfologică actuală accentuată, manifestătă prin deplasări în masă, torenţialitate şi eroziune. Procesele sunt subvenţionate de o constituţie litologică alcătuită preponderent din roci moi: argile, pietrişuri, nisipuri, dar şi de mişcările neotectonice actuale, cu valori cuprinse între 1-3 mm/an;
riscuri geomorfice variate: alunecări de teren, torenţialitate, eroziune.

Din punct de vedere geologic, cea mai mare parte a teritoriului judeţean este aşezat pe depozite sedimentare relativ noi şi necosolidate, provenind din perioada Neogenului, acoperite cu o cuvertură relativ subţire de formaţiuni cuaternare, care se prezintă sub formă de prafuri şi argile de consistenţă tare, plasticitate şi compresibiltate medie şi mare, la care se aduagă mici formaţiuni calcaroase, roca de bază ce apare la circa 8-9 m adâncime fiind argilele marnoase. În plus, pe văile râurilor există depozite aluvionare de argile, praf şi nisip. Prin urmare, din punct de vedere geotehnic, circa 90% din terenurile de fundare din judeţ sunt dificile, implicând necesitatea unor studii amănunţite înainte de a demara lucrări de construcţie.

Suprafaţa teritoriului este dominată de versanţi cu pante şi poziţii diferite, urmează ca pondere, platourile slab înclinate cu lăţimi variabile din care se disting Platourile Albeştilor.

Relieful de acumulare este reprezentat în principal prin şesul Bârladului care ocupă partea vestică a comunei dar şi de şesurile mai mici ale celor doi afluenţi Crasna şi Albeşti.

Gradul de eroziune a solurilor este foarte mult influenţat de panta terenului şi de roca de solidificare astfel încât variabilitatea formelor de eroziune este în concordanţă cu mărimea pantelor.

IX. Clima

Prin poziţia sa geografică teritoriul comunei Albeşti beneficiază de un climat temperat continental, cu unele influenţe locale, provocate de masele de aer cald şi uscat provenind din zona Asiei, care fac ca verile să fie foarte călduroase şi secetoase, de cele atlantice care fac ca precipitaţiile sub formă de ploaie să fie bogate în perioada mai-iunie, respectiv de masele de aer rece siberian care aduc ger şi viscol în perioadele de iarnă.

Temperatura medie anuală variază între 8 şi 10 grade Celsius, fiind mai ridicate în partea de sud a judeţului, cele specifice lunii iulie variază între 18 şi 21 de grade Celsius, iar cele medii pentru luna ianuarie între -2 şi -4 grade Celsius. Cu toate acestea, extremele termice pot ajunge la +39 (în anul 2000)/-32 de grade Celsius (în anul 1963), ceea ce ridică probleme pentru populaţie, agenţi economici şi autorităţile locale. Perioada tipică de îngheţ este octombrie-martie.

Precipitaţiile medii anuale variază între 450 şi 600 mm/an, fiind mai ridicate în partea nord-vestică a judeţului Vaslui, mai scăzute în zona central-estică şi în luncile râurilor, unde se manifestă frecvent perioade de secetă (mai ales în lunile iulie-septembrie), ceea ce afectează nivelul producţiei agricole. Distribuţia precipitaţiilor este una inegală, cu circa 1/3 total căzute în perioada mai-iunie, când acestea au preponderent caracter convectiv (torenţial), ceea ce creşte riscul producerii de viituri. Spre exemplu, în ziua de 16 iunie 2019, la Plopana au căzut 123 1/mp de ploaie, în 5 iunie 2001 la Murgeni au fost 112 1/mp, iar în 23 iunie 1999 s-au înregistrat 123 1/mp de apă în mai puţin de 24h. În ultimii ani, alternează tot mai des anii secetoşi (de ex. 2008, 2009, 2011, 2015, 2018 ) cu cei bogaţi în precipitaţii (2010, 2012, 2016).

În plus, gradul redus de împădurire al versanţilor, precum şi starea precară de întreţinere a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, face ca precipitaţiile de tip torenţial să accentueze fenomenul de eroziune al solurilor, cu efecte negative asupra productivităţii agricole a acestora, dar şi de ravenaţie ( alunecări de teren sub forma ravenelor pe torenţi), care pot produce pagube materiale şi care conduc la colmatarea acumulărilor de apă. Conform Schemei privind riscurile teritoriale de la nivelul ISU “Podul Înalt” Vaslui, elaborată în anul 2019, se impun lucrări de înfiinţare a unor perdele forestiere pe versanţii râurilor Prut, Elan, Mihona, Epureni, Buda, Bârlad, V asluieţ, Racova, Crasna, Simila şi Tutova – tocmai pentru a limita aceste fenomene de scurgere rapidă a apelor. Viteza media anuală a vântului variază 2-3 m/s, fiind mai scăzută în partea de vest şi mai ridicată în cea de est (Culoarul Prutului), dar şi la confluenţele unor văi ( de ex. Crasna), unde există chiar şi potenţial de valorificare energetică a acestuia. Viteza variază de-a lungul anului, fiind mai puternică în februarie-aprilie, respectiv mai scăzută în august-octombrie. Furtunile mai puternice se produc în iunie-iulie (vijelii însoţi.te de ploaie) şi ianuarie-februarie (viscol), afectând (sub forma distrugerii culturilor agricole, a acoperişurilor, a inundaţiilor, a avariei reţelei de electricitate, a înzăpezirii drumurilor etc.), conform ISU.

X. Resurse naturale

1. POTENȚIALUL HIDDROLOGIC

Din punct de vedere hidrografic, teritoriul comunei Albeşti aparţine bazinului râului Bârlad. Astfel, hotarul vestic al comunei este asigurat de apele Bârladului cu direcţia de curgere N – NV – S – SE. Pe partea stângă a Bârladului, primeşte ca afluenţi Pârâul Crasna şi Pârâul Albeşti cu debite mici şi variabile în funcţie de cantitatea de precipitaţii. Pârâiele Crasna şi Albeşti au debit variabil care provine din colectarea apelor de diferite forme. Astfel, în perioada cu precipitaţii abundente, debitul acestora este considerabil, urmând să scadă, singura sursă de apă rămâne cea a izvoarelor. Pe teritoriul comunei Albeşti, nivelul apei freatice oscilează de la 1 m în zonele de şes la 10 m în zonele de versant platou.

2. VEGETAȚIA
Pe fondul unui proces intens şi de lungă durată de antropizare (intervenţie umană), vegetaţia naturală a fost înlocuită în cea mai mare parte cu culturi agricole, păşuni, căi de comunicaţii, suprafeţe construite. Prin urmare, suprafeţele ocupate cu păduri, altădată predominante în zonă, s-au restrâns treptat, ajungând în prezent la o pondere de circa 15%, la jumătate faţă de media naţională. Astfel, până la înălţimi de 300 m apar insule de păduri de quercinee (stejar pufos, stejar brumăriu) în amestec cu arţar tătărăsc, iar pe culmile mai înalte regăsim păduri de amestec între stejar şi alte specii de foioase, precum gorunul, teiul, carpenul, paltinul, ulmul şi chiar fagul. În condiţiile în care pădurile sunt puţin extinse şi au adesea rol de protecţie, activitatea de exploatare şi prelucrare a lemnului nu are o tradiţie foarte îndelungată şi nici un rol central în sfera activităţilor industriale, precum în cazul localităţilor din judeţele din zona de vest a Moldovei (Suceava, Neamţ, Bacău).
Covorul vegetal este reprezentat, în cea mai mare parte a teritoriului de silvostepă ( alternări de pajişti cu plante xerofile, precum păiuş, firuţă, colilile, cu insule de pădure), în timp ce în zonele mai joase de stepă (ierburi şi arbuşti spinoşi, specifici zonelor cu climat uscat). Aşadar, pajiştiile au o valoare nutritivă relativ redusă, fiind mai degrabă favorabille creşterii cornutelor mici ( ovine, caprine) decât celor mari (bovine, bubaline). Totuşi, potenţialul apicol al zonei este unul ridicat.

3. FAUNA
Corelată strâns cu tipul de vegetaţie, fauna se dispune, tipologic, pe cele două etaje biogeografice, de pădure şi silvostepă (stepă). În păduri vieţuieşte o faună mare, de mamifere (mistreţ, căprioară, cerb lopătar, lup, vulpe, jder), iar în cea de stepă şi silvostepă, pe lângă numeroase specii de rozătoare, specii de păsări mici, prepeliţe sau potârnichii. Dintre speciile cu valoare cinegetică se remarcă mistreţul şi căpriorul în zona pădurilor de foioase, iar în lunca Prutului se întâlnesc animale cu blana preţioasă, precum vidra, bizamul şi câinele enot (bursucul cu barbă). Apele Prutului sunt bogate în specii de peşte precum crapul, ştiuca, bibanul, avatul etc., iar cele ale râurilor mai mici adăpostesc specii de biban, clean, caras, oblet etc.

XI. Infrastructura

INFRASTRUCTURA RUTIERĂ
O componentă importantă a spațiului rural și un element de prim ordin al resurselor dezvoltării rurale este infrastructura, prin cele două laturi ale sale: infrastructura fizică și infrastructura socială, care au un impact direct asupra gradului de civilizație și de dezvoltare a satelor.
O problemă semnificativă, care trebuie soluționată în vederea promovării incluziunii sociale și a dezvoltării economice locale în general, este reprezentată de infrastructură.
În zonele rurale, drumurile locale au un rol cheie în asigurarea accesului la rutele de comunicare naționale și, prin urmare, reprezintă principalele centre economice, sociale și culturale ale județului și obiective de interes local.
Dezvoltarea economică și socială durabilă a zonelor rurale depinde în mod esențial de îmbunătățirea infrastructurii rurale și a serviciilor de bază existente.
În perspectiva viitorului, zonele rurale trebuie să se plaseze într-o poziție competitivă pentru investiții, oferind în același timp populației locale standarde adecvate de viață în comunitate și servicii sociale corespunzătoare.
Drumurile, în mediu rural, reprezintă principala cale de transport.
Dezvoltarea și implicit calitatea acestora și a traficului ce se desfășoară pe aceste drumuri mai au mult de recuperat până a ajunge la ceea ce reprezintă normalitate la nivelul Uniunii Europene.
Deși infrastructura de bază a zonelor rurale ( drumurile, alimentarea cu apă ș1 infrastructura canalizării) a fost susținută în ultimii ani atât prin fonduri naționale, cât și prin fonduri UE, aceasta este încă subdezvoltată, limitând creșterea economică și gradul de ocupare a forței de muncă, și afectează negativ calitatea vieții populației rurale.
Transportul în comun, în comuna Albești se realizează de către companii private ce au curse între localități importante din județ.
La nivelul județului din care face parte comuna Albești, există o rețea de 350 km de drumuri naționale, administrate de Ministerul Transporturilor, prin DRDP Iași – al căror principal rol este să asigure legăturile între județele și principalii urbani din regiunea Nord-Est, Sud-Est, dar și cu Republica Moldova.
Dintre aceștia, 351 km sunt modernizați, iar 39 km sunt cu îmbrăcăminte asfaltică ușoară – situație anormală pentru un drum de importanță națională.
Deși nu reprezintă o sursă oficială, Asociția Pro Infrastructura întreține o bază de date în care șoferii consemnează în timp real starea drumurilor, pe coduri de culoare: albastru – excelentă; verde – bună; galbenă – medie: roșie – proastă și foarte proastă).
Harta pentru județul Vaslui, reprodusă în figura de mai jos indică faptul că doar E 581 Mărășești-Bârlad-Crasna -Huși-Albița, DN 24 Crasna – Vaslui-Iași- Sculeni, DN 28 Huși – Iași și respectiv DN 24A Bârlad – Huși (pe tronsonul Zorleni – Floreni) erau percepute de către șoferi ca fiind într-o stare foarte bună.
Drumul DN 15 D Vaslui – Negrești – Roman se afla, conform șoferilor, într-o stare foarte bună între Vaslui și Mărășeni, respectiv bună între Mărășeni-Podeni și Negrești-Roman. DN 24D Bârlad-Galați se află, la rândul său, într-o stare bună, cu mici excepții.
Recensământul de trafic din anul 2015, a indicat valori relativ scăzute ale traficului pe drumurile naționale din județ, excepție făcând DN 24, de la granița cu județul Galați- Bârlad – Crasna – Vaslui – până la limita cu județul Iași, unde valorile ating între 5.000 și 10.000 vehicule pe zi, cel mai intens trafic fiind raportat în preajma celor două municipii, pe fondul navetismului. Pe restul drumurilor valorile se mențin sub 5.000 de vehicule/zi, chiar și sub 3.000 în cazul DN 2F, DN 15D, DN 24A, DN 28, DN 11A, mai ales în zonele îndepărtate de orașe. Un drum pe care traficul crește să crească accentuat este DN 24B Crasna – Huși – Albița, pe fondul intensificării mobilității transfrontaliere.
În acest context, Master Plan-ul General de Transport al României nu prevede, până la nivelul anului 2030, investiții majore în infrastructura majoră de transport, excepție făcând varianta de ocolire a municipiului Vaslui și modernizarea drumurilor TransRegio Vaslui-Iași, Vaslui-Bârlad-Galați și Vaslui-Bacău, respectiv a drumului EuroTrans Crasna-Albița. Cele 3 drumuri menționate se află momentan într-o stare bună ( date fiind și reabilitări recente de pe DN 2F Vaslui-Bacău, respectiv stare bună de întreținere a DN 24), context în care reabilitarea lor nu este stringentă.
Sintetizând, caracteristicile rețelei de drumuri județene din Vaslui ar fi următoarele: După tipul îmbrăcăminții rutiere, 7% sunt de pământ, 23% sunt pietruite, 1 % sunt betonate și 69% sunt asfaltate (inclusiv cu îmbrăcăminți rutiere orașe (valori care iau în calcul ipoteza că lucrările de reabilitare și modernizare prin POR și PNDL sunt finalizate/vor fi finalizate curând);
După stare, 30% sunt în stare proastă/rea (drumurile pietruite și de pământ), 24% sunt în stare satisfăcătoare ( asfaltate/betonate de mai mult timp), iar 46% sunt în stare bună ( asfaltate recent sau în curs de asfaltare cu fonduri europene, de la bugetul de stat și cel local);
Cele mai mari valori de trafic (peste 1.500 de vehicule pe zi) se înregistrează pe: DJ 243 (legătură între DN 2F și E 581), DJ 245 (DN 2F – E 581), DJ 248 (DN 15D – Iași) și DJ 247 (DN 2F – DN 15D – DN 24 – Iași). Dintre acestea, sunt probleme majore doar pe DJ 245, parțial în curs de modernizare cu fonduri POR și PNDL, pe care există 16 km în stare proastă, motiv pentru care se folosește ca alternativă, pe tronsonul Florești – DN 2F, DJ 245M, drum în curs de modernizare cu fonduri POR. DJ 243 e asfaltat și în stare satisfăcătoare, însă va avea nevoie de o reabilitare curând. DJ 248 și DJ 247 sunt modernizate, respectiv în curs de modernizare cu fonduri POR. Valori de trafic apropiate de pragul de 1. 500 de vehicule pe zi se mai înregistrează pe DJ 244 (E 581 -DN 24A ), DJ 207E (Vaslui-Negrești), 244B (E 581 – DN 24A/DN 26), DJ 243A (jud. Galați – E 5 81 -DN 11 A -DJ 243) și DJ 245 A (DN 24 -DJ 245). Dintre acestea, sunt probleme pe DJ 244 (drum asfaltat, în stare rea), DJ 207E (drum parțial pietruit), și DJ 243A ( drum parțial pietruit, parțial de pământ, parțial asfaltat, în stare rea) și DJ 245A (parțial pietruit și parțial de pământ);
Drumurile care deservesc cel mai mare numărul de locuitori sunt: DJ 244B ( deja modernizat cu fonduri POR), DJ 243 (asfaltat, dar cu nevoi de reabilitare), DJ 245 (în curs de modernizare cu fonduri POR și PNDL, însă cu o porțiune pietruită și de pământ care traversează o zonă nelocuită), DJ 243A (parțial de pământ, pietruit și asfaltat, în stare rea), DJ 247 (în curs de modernizare cu fonduri POR), DJ 244C (parțial pietruit, în stare proastă), DJ 244A (parțial asfaltat/ pietruit/ de pământ, în stare proastă), DJ 244 (asfaltat, dar cu nevoi de reabiitare), DJ 245D (parțial pietruit), DJ 245A (modernizat doar pe câteva tronsoane prin PNDL, parțial asfaltat/ pietruit/ de pământ în stare rea), DJ 284 (modernizat prin PNDL) și DJ 207E (parțial pietruit);
Drumurile care au acces direct la rețeaua TEN-T sunt: DJ 244B (modernizat cu fonduri POR), DJ 245 (parțial în curs de modernizare cu fonduri POR și PNDL, însă pietruit/de pământ pe două tronsoane în stare proastă), DJ 243B (modernizat parțial prin PNDL, însă asfaltat/ pietruit pe două tronsoane în stare proastă), DJ 244K (modernizat parțial cu fonduri de la bugetul local, pietruit pe un tronson în stare proastă), DJ 244M (modernizat parțial prin PNDL, pietruit pe un tronson în stare proastă), DJ 245L (modernizat parțial cu fonduri de la bugetul local, pietruit/ asfaltat pe două tronsoane în stare proastă), DJ 284 (modernizat cu fonduri PNDL), DJ 243A (pietruit/ asfaltat/ de pământ pe 3 tronsoane în stare proastă), DJ 243 ( asfaltat, dar necesită reabilitare), Dj 244 (asfaltat, dar în staAșadre proastă), DJ 244A (partial asfaltat, dar cu două tronsoane pietruite / de pământ în stare proastă), DJ 244C (parțial pietruit, în stare proastă), DJ 244E (parțial pietruit, în stare proastă), DJ 245D (parțial pietruit în stare proastă), DJ 159E (modernizat cu fonduri de la bugetul local) și DJ 244D (parțial modernizat cu fonduri de la bugetul local, parțial pietruit în stare proastă).
În cazul PNDL, beneficiarii au fost mai numeroși (69 de primării), printre care și comuna Albești. Comuna Albești se numără printre primăriile din județ care au depus proiecte de modernizare drumuri comunale și străzi în anul 2018 pentru finanțarea din Fondul de Dezvoltare și Investiții (FDI) al Guvernului, care a fost însă desființat la sfârșitul anului respectiv.
În Ghidul de investiții pentru proiecte locale de drumuri comunale și infrastructură social, realizat de Banca Mondială pentru MDRAP în anul 2015, se propune o prioritizare a investițiilor pentru reabilitarea și modernizarea acestor drumuri de interes local plecând de la un set de criterii complex, precum numărul și densitatea populației, nivelul de dezvoltare și posibilitățile financiare ale autorităților locale.
INFRASTRUCTURA FEROVIARĂ
Pe teritoriul județului Vaslui de care aparține comuna Albești, avem o lungime de 249 km cale ferată, din care 192 km ccu o linie de cale ferată, iar 57 km cu două linii.
Densitatea căilor ferate este de 47,7 km/1000km2, fiind cu puțin peste media pe țară care este de 47 km/1000km 2.
Pe granița cu Republica Moldova, județul Vaslui are un punct de control și trecerea frontierei la Fălciu pentru traficul sezonier de marfă și călători.
Puncte de trecere peste calea ferată sunt:

DN 24 în dreptul localității Crasna;
DN 2F la ieșirea din localitatea Vaslui;
DN 15D în dreptul localității Buhăiești și în satul Băcești;
DJ 248 în dreptul localității Rateșu Cuzei;
DJ 245E în dreptul localității Bulboaca;
DJ 245A în dreptul localității Muntenii de Jos;
Șoseaua Bârlad – Grivița ieșirea din Municipiul Bârlad;
Strada Alexandru Ioan Cuza către Poligonul M.A.P.N.;
localitatea Zorleni pe șoseaua către Murgeni;
DN 24B ieșirea din localitatea Epureni;
localitatea Floreni – orașul Murgeni, Oraș Murgeni către Găgești;
localitatea Banca către Viișoara;
DN 24B în Municipiul Huși.

La nivelul județului, infrastructura feroviară este împărțită astfel:
a) Secția de circulație 600 Tecuci – Iași;
b) Secția de circulație 607 Zorleni – Fălciu Nord (nu circulă nici un operator feroviar);
c) Secția de circulație 608 Crasna- Huși (închisă);
d) Secția de circulație 609 Buhăiești – Roman, până la km. 33 + 200 ( este închiriată către S. C. RC – CF TRANS S.R.L. Brașov);
e) Secția de circulație 705 Galați – Bârlad, de la km. 98 + 300 (este închiriată către S.C. RC – CF TRANS FEROVIAR Cluj).

Pe raza județului nu există triaje sau linii de cale ferată electrificate, dar există un număr de 8 stații și 6 halte, după cum urmează:

Stația CFR Zorleni – comuna Zorleni;
Stația CFR Vaslui – strada Republicii, nr. 1, Vaslui;
Stația CFR Tutova – comuna Tutova;
Stația CFR Huși – strada Gării, nr. 1, Huși;
Stația CFR Fălciu – comuna Fălciu;
Stația CFR Crasna – comuna Albești;
Stația CFR Buhăiești – comuna Vulturești;
Stația CFR Bârlad – strada Primăverii, nr. 1, Bârlad;
Halta de Mișcare Rebricea – comuna Rebricea;
Halta de Mișcare Negrești Vaslui – oraș Negrești;
Halta de Mișcare Murgeni – Oraș Murgeni;
Halta de Mișcare Munteni – comuna Munteni de Jos;
Halta de Mișcare Bălteni – comuna Bălteni;
Halta de Mișcare Banca – comuna Banca.

Liniile feroviare străbat un număr de 489 poduri și podețe.

INFRASTRUCTURA DE ALIMENTARE CU APĂ POTABILĂ
În prezent, comuna Albești nu dispune de rețea de alimentare cu apă potabilă, locuitorii comunei utilizează apa din fântâni folosind instalații improvizate: hidrofor, pompe etc, dar această utilitate edilitară face parte din proiectele prioritare ale comunei în perioada 2021 -2027.
INFRASTRUCTURA DE COLECTARE SI EPURARE A APELORUZATE
În prezent, comuna Albești nu dispune de rețea de canalizare a apelor menajere, evacuarea acestora din gospodarii făcându-se descentralizat, prin latrine uscate, fose septice, puțuri absorbante. Acest lucru se constituie într-un factor de poluare a apelor de suprafață, apa din straturile superficiale de până la 150 cm adâncime fiind nepotabilă, conform buletinelor de analiză.
Având în vedere situația existentă, se menționează că este strict necesară respectarea legislației privind protecția apelor, prin asigurarea unei distanțe de protecție de 1 O m în jurul captărilor acviferelor și prin realizarea sistemului de canalizare al apelor uzate (conform: Legea apelor nr. 107/1996, art. 16 si 19; HG 930/11.08.2005 a Normele speciale din 11 august 2005 privind caracterul și mărimea zonelor de protecție sanitară și hidrogeologică și a Ordinului 119 din 4 februarie 2014 pentru aprobarea Normelor de igiena și sănătate publică privind mediul de viață al populației).
Această utilitate edilitară face parte din proiectele prioritare ale comunei în perioada 2021 – 2027.
INFRASTRUCTURA PENTRU DISTRIBUTIA GAZELOR NATURALE
În prezent locuitorii comunei Albești nu dispun de alimentare cu gaze naturale, dar această utilitate edilitară face parte din proiectele prioritare ale comunei în perioada 2021 -2027.
Prin urmare, comuna Albești a început demersurile privind înființarea rețelei de gaz din anul 2020. Proiectul are denumirea “Înființare sistem de distribuție gaze naturale în comuna Albești, județul Vaslui” și va fi depus în cursul anului 2021 spre finanțare prin Programul Operațional Infrastructură Mare, Componenta 1 Apel: POIM/859/8/2/Creșterea gradului de interconectare a Sistemului Național de Transport a gazelor naturale cu alte state vecine/2/Creșterea gradului de interconectare a Sistemului Național de Transport a gazelor naturale cu alte vecine. Prin proiect se propune alimentarea cu gaze a satelor Albești, Corni Albești și Crasna, aparținătoare comunei Albești, județul Vaslui, astfel se va realiza prin intermediul unei conducte de racord de înaltă presiune în lungime de aproximativ 0,512 km, având Dn 100, Pn 40 bar, racordare în conducta de înaltă presiune Dn 100, Pn 40 bar, Dn 300 “Racord gaze SRMP Huși”. Stația de reglare – măsurare de predare (S.R.M.P.) va avea o capacitate de 1.000 Nmc/h, va fi amplasată în satul Crasna, pe un teren aparținător comunei Albești, va fi executată și va funcționa conform normelor. Lungimea inițială a rețelei de distribuție este de 36.431 km. Aceste date au fost preluate din Studiul de Fezabilitate nr. 21/2020 întocmit de către firma de proiectare, existând posibilitatea ca la faza Proiect Tehnic să intervină modificări.
INFRASTRUCTURA PENTRU DISTRIBUTIA ENERGIEI ELECTRICE
În prezent, satele comunei Albești sunt alimentate cu energie electrică din sistemul energetic național, prin intermediul posturilor de transformare de tip aerian, prin branșamente aeriene. Comuna este străbătută de linia electrică aeriană de 11 Ok V Roși ești AxPTA2 Crasna.
A vând în vedere faptul că la nivel județean nu mai există producători convenționali de energie, după desființarea fostelor CET, V asluiul devine un pol al producției de energie regenerabilă. În prezent, sunt în funcțiune parcuri eoliene la Vutcani, Albești, Emil Racoviță, Ghermănești, Drânceni cu o capacitate totală de peste 60 MW, în timp ce la Deleni, Bogdănești și Viișoara există proiecte mature de mari dimensiuni (298 MW în total, mai mare decât a termocentralei de la Borzești), încă nefuncționale.

XII. Servicii publice

1. TRANSPORTUL PUBLIC RURAL
Transportul în comun, în Comuna Albeşti se realizează de către companii private ce au curse între localităţile importante din judeţ.

2. SĂNĂTATE
Reforma sistemului de sănătate are ca principale obiective îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei, creşterea eficienţei utilizării resurselor şi creşterea nivelului asistenţei medicale acordate populaţiei şi a calităţii serviciilor medicale. Măsurile de reformă privesc în principal restructurarea modului de organizare şi fumizare a serviciilor destinate îngrijirii sănătăţii şi schimbarea modului de finanţare a activităţii, fiind centrate pe itroducerea asigurărilor sociale de sănătate. Asigurarea serviciilor medicale în comuna Albeşti se face de către Dispensarul Uman din satul Albeşti.
Intervalul de referinţă între anii 2013 – 2019, conform datelor INS, arată că infrastructura publică de sănătate este într-o continuă fluctuaţie, iar un aspect foarte important pentru mediul rural este reprezentat de lipsa cabinetelor de medicină de familie în anii 2018 -2019. Principala problemă cu care se confruntă în prezent sistemul sanitar este deficitul de medici de familie. Cei mai mulţi dintre aceştia se apropie, sau chiar au depăşit vârsta de pensionare, alţii au preferat să migreze către ramuri ale medicinei mai bine plătite, iar cei tineri nu sunt atraşi de acest domeniu care presupune navetă, venituri modeste şi un număr mare de consultaţii pe zi. Deşi legislaţia permite medicilor de familie să-şi deschidă puncte de lucru în alte comune pe o rază de 15 km faţă de cabinetul principal, interesul fiind redus deoarece aceştia au un număr mare de pacienţi înscrişi.
Cu toate acestea, comuna Albeşti se află printre localităţile în care nu s-a înregistrat în intervalul 2012 -2018 niciun caz de deces sub vârsta de 1 an.
Serviciul de asistenţă socială este organizat în cadrul primăriei ca serviciu distinct.

3. EDUCATIE
Procesul de învăţământ din comuna Albeşti se desfăşoară în cadrul a 6 instituţii de învăţământ, dintre care 3 grădiniţe şi 3 şcoli. Cele 6 instituţii de învăţământ sunt: Grădiniţa cu Program Normal, sat Comi Albeşti; Grădiniţa cu Program Normal Albeşti; Grădiniţa cu Program Normal Crasna; Şcoala Primară, sat Crasna; Şcoala Gimnazială nr. 1, sat Crasna; Şcoala Gimnazială Corni Albeşti. În aceste instituţii îşi desfăşoară activitatea un număr de 20 de cadre didactice (la nivelul anului 2019 conform INS).

XIII. Cultura și patrimoniul

În comuna Albești își desfășoară activitatea 2 cămine culturale:

Cămin Cultural, sat Corni Albești;
Cămin Cultural “Ion Iancu Lefter”, sat Albești.

Tot în satul Albești se află si Biblioteca „Ion Iancu Lefter”.

Biblioteca comunală “Ion Iancu Lefter” Albeşti, Vaslui, funcţionează din anul 1954 în incinta Căminului Cultural Albeşti având două săli, prima fiind sala de împrumut carte, iar a doua fiind sala de lectură unde sunt consultate enciclopediile, atlasele, dicţionarele. Cel mai vechi registru al bibliotecii datează din 1954.

Biblioteca comunală “Ion Iancu Lefter” Albeşti dispune de un număr de 14.6 59 de volume, toate fiind aşezate la raft pe domenii după Sistemul Clasificării Zecimale Universale. Anual biblioteca înregistrează peste 400 de utilizatori, provenind din toate categoriile socio -profesionale şi pe vârste diferite. Împrumutul de carte se desfăşoară normal, numărul volumelor eliberate fiind de 8. 780 bucăţi, frecvenţa anuală de 6.128, iar frecvenţa prin intermediul internetului de 4.876. Biblioteca a fost numită “ION IANCU LEFTER” prin Hotărârea Consiliului Albeşti nr. 18 din 12 iulie 2002, în amintirea cunoscutului poet albeştean Ion Iancu Lefter, născut pe 28 septembrie 1940 în satul Gura -Albeşti, membru al Uniunii Scriitorilor, decedat în anul 1990 pe data de 1 martie. De aceea anual se organizează manifestări omagiale dedicate patronului spiritual al acestei instituţii. O bibliotecă modernă trebuie să răspundă nevoilor comunităţii, iar aceste nevoi fiind în continuă schimbare, astfel că din 17 februarie 2011, biblioteca a beneficiat de Programul “Biblionet – Lumea in biblioteca mea”. Acest program Biblionet a fost bine primit de locuitorii din comună datorită internetului, îndeosebi de elevii din gimnaziu şi liceu, dar şi de părinţii copiilor aflaţi în străinătate sau pensionari. Echipamentele modeme, ecranul de proiecţie, videoproiectorul, vin în ajutorul bibliotecarului în desîaşurarea diverselor activităţi cultural – educative.

Activităţi culturale:

Biblioteca rămâne principalul centru cultural de referinţă dintr-o localitate. Pornind de la ideea că omul este rodul educaţiei pe care o primeşte, Biblioteca comunală “Ion Iancu Lefter” Albeşti a organizat diferite activităţi cultural – educative în colaborare cu instituţii din comună şi din alte localităţi, precum:

„Pomi Luceafărul”;
„Unirea Principatelor Române”;
„Ziua femeii”;
„Eroi au fost, eroi sunt încă”;
„Ziua Internaţională a copilului” – activitate desfăşurată în colaborare cu I.R.D.O. Bucureşti şi Scoala Albeşti;
Lansarea cărţii „Comuna Albeşti – File de Istorie” scrisă de Prof. Dr. Nicolae Ionescu şi Prof. Coşeru Benone;
„Ziua Pensionarului la a V -a ediţie”;
„l decembrie – zi istorică”;
„Cel mai vârstnic locuitor al comunei Albeşti”;
Lansarea şi inaugurarea oficială a Programului “Biblionet – Lumea în Bilioteca mea”;
„Dimineţi de basm”;
„Sărbătoarea Sfântă a Crăciunului”, etc.

Scopul fundamental al oricărei manifestări organizate a fost şi este apropierea cărţii de cititori. Aşadar, Biblioteca comunală “Ion Iancu Lefter” Albeşti prin activitatea sa, toţi oamenii au acces la informaţii.

Spiritualitatea creştin-ortodoxă din comună este reprezentată prin şapte parohii care au împrumutat unele elemente din cultul ortodox şi din folclorul tracic al înaintaşilor noştri reuşind să se deosebească în linii mari şi să creeze astfel stilul local original.

În comuna Albeşti din judeţul Vaslui regăsim următoarele lăcaşe de cult:

Biserica Ortodoxă „Sfânta Cuvioasă Paraschiva” din sat Gura Albești;
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii domnului” din sat Crasna;
Biserica Ortodoxă „Sfântul Dumitru” din sat Corni Albești;
Biserica Ortodoxă „Sfântul Gheorghe” din sat Corni Albești;
Biserica Ortodoxă din sat Albești;
Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea din sat Albești;
Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea din sat Corni Albești;
Uniunea Comunității Cultului Creștin după Evanghelie din sat Crasna;
Uniunea Comunității Cultului Creștin după Evanghelie din sat Corni Albești.

XIV. Mediu, biodiversitate, riscuri și schimbări climatice

1. CALITATEA FACTORILOR DE MEDIU

1.1. CALITATEA AERULUI
Evaluarea calității aerului înconjurător se face de către APM pe baza datelor colectate de cele două staţii automate de fond urban, amplasate în municipiile Vaslui şi Huşi, care fac parte din Reţeaua Naţională de Monitorizare a Calităţii Aerului (RNMCA). În aceste staţii se monitorizează următorii poluanţi: dioxid de sulf (SO2), oxizi de azot (NOx, NO, NO2), monoxid de carbon (CO), ozon (03), benzen, toluen, etil-benzen, o,m,p-xileni, pulberi în suspensie (PMlO nefelometrie şi PMl0 gravimetric) şi parametrii meteo (direcţia şi viteza vântului, presiune, temperatură, radiaţia solară, umiditate relativă, precipitaţii). Calitatea aerului ambiental s-a măsurat în 3 puncte din municipiul Vaslui, doar pentru indicatorul amoniac (NH3 ).
Deşi captura de date nu a fost în anul 2018 completă pentru niciunul dintre aceşti indicatori, măsurătorile efectuate au relevat următoarele informaţii:

Dioxidul de azot: concentraţiile medii orare (măsurate doar la Staţia Vaslui), ca şi maximul valorilor orare ( 131 ug/mc, Aprilie 2018) s-au situat sub valoarea limită orară de (200 ug/mc ). Concentraţia medie anuală (21 ug/mc) s-a situat la jumătate faţă de valoarea limită anuală ( 40 ug/mc ), însă tendinţa este de creştere faţă de anii anteriori;
Dioxidul de sulf: concentraţiile medii orare, maximul valorilor orare (21, 7 ug/mc ), concentraţiile medii zilnice şi maximul valorilor zilnice (11, 1 ug/mc) nu au depăşit limita zilnică (125 ug/mc). Concentraţia medie anuală a fost de 4,8 ug/mc, în creştere faţă de anul 2017;
Pulberi în suspensie (PM10 gravimetric): în anul 2018 s-au înregistrat 8 depăşiri ale valorii limită zilnice (50 ug/mc), cu un maxim de 75,4 ug/mc în luna decembrie. În schimb, concentraţia medie anuală a fost de 25 ug/mc, sub valoarea limită anuală ( 40 ug/mc);
Metale grele: nu s-au făcut determinări din filtre la cele două staţii;
Monoxidul de carbon: nu s-au înregistrat depăşiri ale valorii limite orare ( 10 mg/mc ), iar concentraţia medie anuală a fost de doar 0,5 mg/mc, de 4 ori mai mare ca în perioada 2013-2014;
Benzenul: nu s-au colectat date suficiente pentru a respecta criteriile de calitate;
Amoniacul: s-a monitorizat discontinuu în 3 puncte de municipiul Vaslui, valoarea maximă raportată fiind de 22,8 ug/mc în ianuarie 2018, mult sub concentraţia medie lunară admisă (100 ug/mc). Concentraţia medie anuală a fost de 18,1 ug/mc, în scădere faţă de anul 2017;
Ozonul: în cursul anului 2018 nu s-au îmegistrat valori care să depăşească pragul de informare de 180 ug/mc, concentraţia medie lunară îmegistrând un maxim de 62 ug/mc în luna martie. Concentraţia medie anuală a fost de 43 ug/mc, în scădere faţă de anul 2017.

Deşi aceste măsurători au fost realizat doar în staţia din municipiul Vaslui, sunt discontinue şi chiar lipsă pentru unii poluanţi, nu există niciun indiciu legat de faptul că judeţul s-ar confrunta cu probleme majore legate de calitatea aerului. Totuşi, pentru a îmbunătăţi calitatea datelor de monitorizare, precum şi gradul de acoperire a acestora, se recomandă înfiinţarea de noi staţii, cel puţin în fiecare centru urban din judeţ.
Sursele principale de poluare ale aerului din judeţul Vaslui sunt instalaţiile industriale, transporturile şi agricultura.
Tendinţele de emisii totale de poluanţi estimate de APM Vaslui pentru perioada 2014-
2018, inclusiv pentru poluanţi care nu au putut fi măsuraţi în ultimii ani, au indicat:

scădere a emisiilor totale de dioxid de sulf, mai ales pe fondul dispariției instalațiilor de mari dimensiuni pentru producerea energiei electrice și termice (de tip CET) și creșterea gradului de conectare a populației la rețeaua de gaze naturale;
o creștere lentă a emisiilor de oxizi de azot, pe fondul creșterii traficului motorizat;
o stagnare a emisiilor de amoniac, prin menţinerea în activitate a fermelor zootehnice din judeţ;
o scădere a emisiilor de compuşi organici volatili nemetanici, prin restrângerea unor activităţi industriale poluante;
o creştere a emisiilor de cadmiu şi o scădere a celei de plumb, pe fondul creşterii traficului, respectiv a restrângerii unor activităţi industriale;
o scădere a emisiilor de compuși hidrocaburi aromatice policiclice pe fondul restrângerii activităţii industriale, dar şi a utilizării de noi produse mai puţin dăunătoare pentru tratarea plantelor.

La nivelul judeţului Vaslui a fost întocmit de către CJ, în conformitate cu OM 598/2018, Planul de menţinere a calităţii aerului pentru perioada 2018-2022, care cuprinde măsuri şi acţiuni cu termene ferme, implicit şi resursele prevăzute pentru implementarea acestora.

1.2. CALITATEA APEI
Resursele totale de apă ale judeţului Vaslui cuprind resursele de suprafaţă ( curgătoare şi stătătoare), respectiv cele subterane. Sistemele de irigaţii funcţionale acoperă o pondere infimă din terenurile agricole din judeţ, iar gradul de conectare a gospodăriilor la reţeaua centralizată de distribuţie a apei potabile este mult sub media naţională. Cel mai mare consumator de apă este totuşi sectorul agricol (80% din total), urmat de populaţie (16%) şi industrie ( 4%). Cu toate acestea raportul cerinţă-resursă nu este constant în timp, perioadele secetoase tot mai frecvente creeând dificultăţi privind alimentarea cu apă (scăderea nivelului din puţurile subterane). În schimb, captările de suprafaţă pentru sistemele centralizare de alimentare cu apă nu au înregistrat astfel de probleme până în prezent.
Presiunile hidromorf ologice asupra cursurilor de apă din judeţ sunt semnificative şi se prezintă sub forma lucrărilor de regularizări, îndiguiri, acumulări, derivaţii, prelevări, restituţii de ape uzate etc. Acestea au contribuit în ultimele decenii la afectarea biodiversităţii, dar şi la alterări fizice ale respectivelor corpuri de apă. Aşadar, Administraţia Bazinală de Apă PrutBârlad monitorizează parametrii calitativi at apei la nivelul a 79 de corpuri naturale/cvasinaturale şi 25 puternic modificate.
Creşterea cantităţilor de fosfaţi şi nitraţi din ape, generate de dejecţii umane ş1 animaliere, accentuează fenomenul de eutrofizare sau de “înflorire”. Dacă aceştia ajung în apa consumată de populaţiei conduc la apariţia unei maladii letale pentru bebeluşi (“maladia albastră”).

1.3. CALITATEA SOLULUI
A vând în vedere faptul că suprafaţa de teren agricol predomină în această zonă, tendinţa din ultimii ani este de restrângere a suprafeţelor ocupate de păşuni, concomitent cu creşterea celor arabile, respectiv plantate cu viţă de vie şi pomi fructiferi.
Clasificarea calităţii terenurilor agricole, funcţie de nota medie de bonitate, indică faptul că cele mai mari suprafeţe au un potenţial de fertilitate mediu, exceptând cazul păşunilor – unde predomină terenurile cu fertilitate redusă. Acest potenţial productiv este semnificativ afectat de factori naturali şi antropici, mai ales sub forma fenomenelor de eroziune ( de suprafaţă şi de adâncime), respectiv de alunecări de teren. La baza lor stau vânturile, precipitaţiile, dar şi activităţile umane, precum lucrările agricole pe linia de cea mai mare pantă, tratamentele cu pesticide şi fertilizanţi chimici, ploile acide etc.

2. STAREA FONDULUI FORESTIER
Conform datelor fumizate de Direcţia Silvică Vaslui, starea de sănătate a pădurilor este afectată mai ales de deficitul hidric şi excesul termic, specifice condiţiilor de stepă şi silvostepă din zonă, dar şi de acţiunea unor insecte. Angajaţii instituţiei au raportat în anul 2018 pagube produse de insecta defoliatoare/parazitul vegetal Oidium sp pe 366 ha de pădure de foioase, a Ips Duplicatus pe 2,5 ha de conifere, a Melasoma populi pe 13 ha de pepineră. Pentru acestea au fost aplicate stropiri cu substanţe de combatere a acestora sau chiar extrageri de exemplare pe 282 ha de pădure.
Direcţia Silvică Vaslui a efectuat în perioada 2014-2018 împăduriri pe circa 50-100 ha/an, cu precădere la nivelul fondului forestier existent, mai exact pe suprafeţele de pădure parcurse cu tăieri de regenerare şi pe cele cu poieni sau goluri neregenerate. De asemenea, aproximativ 450 ha de păduri au fost regenerate în fiecare an, conform amenajamentelor silvice. Suprafaţa parcursă cu tăieri a crescut în perioada 2014-2018 cu peste 67%, mai ales în cazul tăierilor de conservare şi a celor progresive, în timp ce tăierile rase s-au redus de peste 5 ori ( de la 229 ha în 2014 la doar 45 ha în 2018). Prin urmare, şi volumele de masă lemnoasă recoltate au crescut cu circa 15%, mai ales în cazul pădurilor private.
Ameninţările la adresa fondului forestier sunt legate de tăierile ilegale şi comerţul ilicit cu lemn, nefinalizarea cadastrului general şi regimul neclar al proprietăţii asupra unor loturi de pădure, neasigurarea pazei pădurilor de către toţi proprietarii privaţi, insuficienţa personalului de control silvic, supracapacitatea de prelucrare primară a lemnului, ritmul redus al împăduririlor, risipirea unor deşeuri de lemn de către societăţile care exploatează ş1 nevalorificarea energetică a acestora, etc.
Prin urmare, Comuna Albeşti nu face parte din zonele cu deficit de vegetaţie forestieră, unde au avut loc defrişări masive în scopul introducerii în circuitul agricol.

3. MANAGEMENTUL DESEURILOR
Deşeurile menajere sunt colectate de către societatea S.C. FINANCIAR URBAN SRL şi transportate la staţia de colectare, selectare şi transfer din comuna Roşieşti, unde sunt sortate şi valorificate.

4. SCHIMBĂRILE CLIMATICE
Efectele încălzirii globale se resimt tot mai puternic la nivel de ţară. Astfel, temperaturile maxime au o tendinţă de creştere (exceptând o scădere temporară în anul 2018) şi se apropie tot mai mult de pragul de 40 de grade. Temperatura medie anuală a variat, în perioada 2013 – 2018, în intervalul 10,2 – 11,1 grade Celsius, faţă de o medie multianuală pentru perioada 1960 – 2000 de doar 9,4 grade Celsius.
Aceste schimbări climatice au un impact foarte senos asupra econom1e1, existând perioade tot mai frecvente de secetă severă.

XV. Turism

Turismul este una din ramurile economice care a cunoscut cea mai rapidă expansiune în ultimele decenii. Motivaţiile turiştilor sunt foarte diverse: unii turişti caută odihnă şi relaxare, alţii aventură, unii preferă natura, în timp ce alţi turişti vor să descopere locuri noi sau sunt interesaţi de obiectivele cultural – istorice sau de manifestările culturale. Refacerea sănătăţii se numără de asemenea, printre motivaţiile turistice frecvent întâlnite.

Datorită organizării regionale şi avantajelor oferite la nivelul zonei, există posibilităţi de a investi în turism. Cadrul natural cu valoare deosebită favorizează dezvoltarea agroturismului. Suprafeţele de teren împădurite care acoperă dealurile şi aerul curat permit dezvoltarea turismului de agrement.

Principalele resurse locale ce pot revitaliza sectorul turistic, sunt:

Produse agricole;
Produse lactate;
Fructe;
Meşteşuguri tradiţionale.

În ceea ce priveşte domeniul turismului, Consiliul Local al comunei Albeşti va avea în vedere ca principal obiectiv modernizarea infrastructurii în general și cu precădere a căilor de circulaţie rutieră, a reţelelor de alimentare cu energie electrică, înfiinţarea reţelei de alimentare cu apă şi canalizare, înfiinţarea reţelei de distribuţie a gazelor naturale, pentru promovarea formei de turism şi a produselor turistice noi, precum turism de weekend, turismul de recreere, agroturismul.

În plan intern, Consiliul Local Albeşti, promovează dezvoltarea economico-socială, ştiinţifică şi culturală durabilă, optimă a teritoriului cu respectarea autonomiei şi a atribuţiunilor comunei, dar în corelare cu programul şi planul regional în reţele de dezvoltare policentrică. Prin urmare, avem în vedere:

1. Întărirea şi extinderea cooperării cu instituţii şi organizaţii internaţionale şi regionale;
2. Dezvoltarea economică sustenabilă şi sprijin pentru IMM-uri;
3. Creşterea competitivităţii şi a convergenţei intra-regionale în privinţa actului administrativ;
4. Creşterea atractivităţii turistice şi implicit dezvoltarea serviciilor turistice în comună.

Turismul pentru orice aşezare constituie o alternativă pentru zonele defavorizate sau pentru cele afectate de restructurare şi şomaj. Valoarea potenţialului turistic al judeţului Vaslui şi stadiul actual de valorificare insuficient exploatat, permite conturarea unor direcţii de dezvoltare.

În concluzie, datorită organizării regionale, facilităţilor fiscale şi avantajelor oferite, la nivelul zonei există posibilităţi multiple de a investi în turism. Cadrul natural cu valoare deosebită favorizează dezvoltarea turismului de agrement. De asemenea, se poate dezvolta şi agroturismul.